În toiul asaltului american asupra regimului comunist de la Hanoi, o mână de români îi cereau lui Ceauşescu să-i trimită în luptă alături de \"fraţii vietnamezi\". Unii se visau eroi, alţii voiau doar să scape din ţară.
Dintre hârtiile cu turnătorii mărunte sau solicitări de natură materială, ajutoarele lui Nicolae Ceauşescu sortau, la mijlocul anilor '60, o specie neobişnuită de cereri: erau ale tovarăşilor care doreau să se alăture bravului popor vietnamez, în lupta cu agresorii americani. La o jumătate de secol distanţă, rândurile lor păstrează mirosul revoltei, alături de un inconfundabil iz de naivitate.
Oripilaţi de imaginile cu civili mutilaţi - presa românească era plină de dovezi ale masacrelor -, se puseseră pe scris copiii de gimnaziu, mecanici de locomotivă, uteciste, veterani ai celui de-al II-lea Război Mondial, foşti deţinuţi care încercau să-şi răscumpere greşelile, persoane fără domiciliu dornice să fie de folos naţiei, şoferi care visau la statutul de "noul Vasile Roaită".
EVZ i-a găsit pe câţiva dintre voluntari şi vă spune ce intenţii ascundeau scrisorile care n-au apucat să schimbe lumea.
O "EVADARE" ORIGINALĂ
"Mi-am zis: «Cum aş putea să fac să scap din ţară?»"
Era o vreme în care românii ziceau că vietnamezii sunt fraţii lor. În vara lui 1966, soldaţii americani bombardau suburbiile oraşului Hanoi, unităţile armatei populare vietnameze scufundau nave de război şi doborau bombardiere inamice, iar la mii de kilometri distanţă, nişte oameni ai muncii se strângeau pentru a agita pancarte cu lozinci precum "Jos mâinile de pe Vietnam", "Moarte agresorilor din Vietnam!" sau mai paşnica formulă "Cerem cu hotărâre să se pună capăt agresiunii S.U.A. în Vietnam". În Piaţa Universităţii din Bucureşti, din mijlocul cetăţenilor revoltaţi, Zaharia Stancu - preşedintele Uniunii Scriitorilor din Româ
