O spun din start: mie mi-a plăcut cum compatrioţii de etnie maghiară au aniversat la Oradea Revoluţia maghiară din 1848: moderaţia din discursurile organizatorilor, civilitatea participanţilor, plus câteva detalii.

De pildă, omagiul adus românului Nicolae Bălcescu la statuia din parcul cu acelaşi nume, intonarea Imnului României, arborarea la loc de cinste şi a tricolorului roşu-galben-albastru la monumentul paşoptistului Szacsvay Imre din Parcul Libertăţii. La fel, faptul că seara, trecând pe Corso spre Parcul Petofi, concitadinii maghiari au ignorat un grup de "curajoşi" care strigau, de la distanţă totuşi, că "aici e România", ataşând lecţiei de geografie şi frânturi dintr-una de anatomie (ceva cu organele genitale).

Nu ignor, evident, că în această minoritate sunt şi mulţi cretini, dar şi la români mama proştilor e mereu gravidă. Cum altfel am putea socoti idioţenia secuiului care l-a spânzurat simbolic pe Avram Iancu, abuzul consoartei ambasadorului ungar, care a pus de la ea paie pe focul din mesajul premierului Viktor Orban, ori declaraţiile belicoase ale politicienilor dâmboviţeni?...

Nici nu s-au stins ecourile Zilei Maghiarimii că, în aceeaşi săptămână, am văzut la TV cum s-a serbat pe mapamond Ziua Irlandezilor de pretutindeni, a Sfântului Patrick. La New York însuşi primarul Michael Bloomberg s-a aşezat în fruntea paradei verzi, şi cred că nicio clipă majoritatea nu s-a simţit lezată.

La noi naţionalismul revine de câte ori o ducem prost. Prin '90, Vadim ridica tonul odată cu creşterea şomajului. În prima jumătate a anilor 2000, relativa bunăstare din guvernările Năstase şi Tăriceanu (comparativ cu ce-a fost înainte şi după), certurile româno-maghiare au lăsat locul dialogului, încât am avut şedinţe de Guvern comune, iar ungurii ne-au sprijinit aderarea la UE. De un an, cum au revenit problemele sociale şi economice, hop şi cele n