Marea cacealma Căpăceala a durat câteva secunde. Eu am văzut-o mărită, prin ochii dilataţi de stupoare, ca la microscop. Cu încetinitorul, în detaliile fiecărui gest. Mi se părea că nu se mai termină. Dorel nici nu mă băga în seamă. Abia după ce securistul s-a îndepărtat la câţiva paşi, înapoi spre "Pufoaica Ruptă”, prietenul meu – deja puteam să-l numesc: fostul meu prieten – s-a întors la mine şi a început să râdă. Asta m-a derutat şi mai tare. Am văzut cum în scurta răsucire a capului dinspre ochelarist spre mine i-a dispărut cruzimea din ochi şi cum peste faţă i s-a aşezat, ca o cortină coborâtă brusc, aceeaşi lumină caldă şi ghiduşă pe care i-o ştiam din ziua când a venit la mine la internat şi mi-a spus că vrea să mă cunoască. "Vreau să-l văd pe poet. Să-l pipăi şi să urlu: este!”, mi-a zis el direct, strângându-mi mâna, şi mi-a dat o palmă după ceafă, prieteneşte şi admirativ, în felul lui, de mi-a sucit capul. Mi l-a îndreptat la loc cu altă palmă, tot atât de afectuoasă. Se căţărase pe o salcie până la etajul trei şi intrase pe geam, la o oră când internatul era încuiat, numai ca să mă cunoască şi să îmi spună că mă admiră. Da. Citise mai demult nişte poezii de-ale mele, îi plăcuseră şi de atunci mă urmărise peste tot pe unde umblam eu teleleu prin oraş. Avea poeziile mele de la Maria Baciu, profesoara mea de română din liceu şi a lui din şcoala generală. Amândoi îi ştiam poezii pe de rost, amândoi o iubeam. Câţi ca noi, din tot Botoşaniul, aveau o poetă la română? Ea ne făcuse lipeala, într-un fel.

Dorel se împărtăşise în seara aia, venea dinspre el un miros dumnezeiesc de samahoancă, dar asta nu îi lua nimic din francheţe. Mărturisirea lui era la fel de sinceră, patetică şi – văzută din afară şi de la distanţă în timp – la fel de ridicolă ca o declaraţie de dragoste, dar tocmai de aceea m-a cucerit de la prima vedere. Ce mai, a intrat în mine c