Se ştie că arta trebuie să circule. Aşa a fost în toate timpurile, în care, indiferent de situaţia economică sau financiară, de catastrofe sau dezastre naturale, sociale, politice, a fost încurajat atât interesul oamenilor pentru frumos cât şi comerţul cu bunuri culturale. Astfel au luat naştere marile colecţii, în lume; aşa s-au constituit muzeele…

În zilele noastre, însă, pare mai important aspectul călătoriilor, al consumului în general - doar trăim într-o epocă a acumulărilor materiale, cu orice preţ, "politică" încurajată de marii producători din industria alimentară, din industria electronică, din industria cosmeticelor şi din explozia industriei farmaceutice (sănătatea, înainte de toate!).

Aşadar, cine mai este atras, în zilele noastre să-şi garnisească pereţii cu lucrări de artă, într-un context economic, financiar şi social extrem de dificil? Multiplele forme ale crizei mondiale, care a pus stăpânire şi pe România, nu fac decât să descurajeze cumpărătorii. Cu alte cuvinte, dacă în vremuri de bunăstare arta se simte în largul ei, cum să privim astăzi respingerea artei dacă nu luând în calcul presiunile cotidiene care ameninţă însăşi supravieţuirea.

Întrebările fireşti ale celor care intermediază vânzările de artă, la noi, dar şi ale posesorilor de bunuri culturale ce urmăresc comercializarea acestora, nu sunt nici pe departe încurajatoare în ce priveşte stabilitatea fenomenului pieţei de artă autohtone. Pe de o parte, se pune întrebarea dacă nu cumva comerţul cu artă a intrat într-o eclipsă… pe termen lung.

Răspunsul îl dau, în primul rând, artiştii contemporani care sunt nevoiţi să recunoască faptul că "totul a devenit extem de greu". Este adevărat, arta contemporană se vinde încă la preţuri mici. Sau deloc. De regulă, publicul neavizat (care nu are pregătirea necesară spre a înţelege rostul artei) este exclus din această ecuaţie