"A! Ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tînăr tînăr, dar copt, serios băiat! Zice: Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie şi o societate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!".

Vedeţi, dumneavoastră, nimic nu este întîmplător pe lume! Faptul că termenul corupţie apare abia în scena a III-a şi doar aici, ne previne că logica fenomenului nu este deloc liniară, iar cine vrea să dea de capătul firului trebuie să privească cu atenţie piesa, de la prima, pînă la ultima replică! Dacă Nenea Iancu n-ar fi fost genial, atît de hîtru şi de preocupat să-şi ascundă referenţialele shakespeariene, şi-ar fi putut intitula foarte bine piesa: "Feţele corupţiei".

Sub acest titlu, comedia se joacă de cîteva zile, simultan, pe scena politică de la Bucureşti şi Bruxelles. Spre deosebire de capodopera lui Caragiale, această ştearsă copie, are doar un singur personaj: Adrian Severin. Omul a fost distribuit în toate rolurile. Severin este şi Pristanda, cel cu steagurile, corupt pentru că de...famelie mare...renumeraţia, după buget, mică!; El este şi Tipătescu, corupt de Coa-na Joiţica şi de Trahanache să fie prefect!; El este şi Caţavencu, corupt ca să mai ciupească ceva bani şi de la "Aurora Economică Română", mă rog el este coruptul din toate rolurile şi din toate situaţiile de viaţă, esenţiale, despre care a scris Caragiale. În afară de faptul că, în această variantă, piesa este cît se poate de plicticoasă, ea este pe deasupra şi cît se poate de puţin credibilă.

Faptul că birocraţia înaltelor instituţii ale Uniunii Europene, tăietoare de frunze la cîini în cea mai mare parte a timpului, inutile pînă la caricatură, cum este cazul Parlamentului Uniunii Europene, şi manipulatoare de duble standarde, cînd vine cazul, mă-nţelegi,