Cu muzica pop românească am avut de-a lungul vieţii o relaţie complexă, de dragoste alternată cu ură. Poate cu dragostea exagerez, dar ura a fost destul de sinceră. Cred că şi dragostea, dacă mă întorc cu amintirile pînă la mijlocul anilor ’80, cînd, în calitate de comandant de detaşament al clasei, am sărutat-o pe obraz pe Mirabela Dauer. Emoţia mi-a fost vie, iar piesele trase pe magul Tesla de la diverse emisiuni radio au fost repere fundamentale în formarea mea ca ascultător de muzică. E drept că-l preferam oricînd pe Engelbert Humperdinck, dar decalajul între ce venea din afară şi ce aveam cu noi, înăuntru, parcă nu era atît de deprimant ca în anii postcomunişti.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Anii ’90 au fost cei în care m-am uitat la muzica uşoară românească mai cu mînie, mai întîi direct în ochii ei, apoi în urmă, peste umăr, cît să văd dacă se mai întîmplă ceva. Generaţia jovială a copilăriei mele – Ţeicu, Moculescu şi distinsele doamne ale revelioanelor de altădată – a fost înlocuită cu bikinii lui Jimi şi atrocităţi vecine cu pornografia infantilă. Cu un singur nume am rămas din anii ’90 – geniul involuntar al clujeanului DJ Boroş, cu primul album conceptual românesc de la Cantofabule încoace.
A nu se înţelege că generaţia optzecistă ar fi fost exemplu de urmat pentru postcomunişti. Era normal ca lucrurile să se schimbe, dar schimbarea de regim s-a făcut cu plagieri neruşinate şi compoziţii intuitive. Am impresia că România a sărit cu totul peste cîteva mişcări majore din istoria muzicii, de exemplu disco şi punk. Punk-ul am început să-l recuperăm cît de cît, dar peste disco am sărit cu totul. Pentru o evoluţie sănătoasă a pop-ului, muzica disco e ca şi calciul – dacă nu-l ai, ajungi la spasmofilie, diagnostic care mă tem că exprimă cel mai corect ce s-a văzut şi s-a auzit în muzica pop