Beţie cu ceai de lăcuste În centrul oraşului, veceul public, Biblioteca Judeţeană şi supermagazinul "Botoşani” formau un triunghi reprezentativ pentru judeţ în acel sfârşit de epocă: templul culturii, templul salamului cu soia, templul mizeriei. Intelectualul din bibliotecă vedea umilinţă şi mizerie. Muncitorii veniţi la cumpărături vedeau rahatul în stânga şi cultura drept înainte. Iar între clasa muncitoare şi clasa gânditoare era, cum avea să se vadă peste două luni, la revoluţie, o mare groapă plină cu rahat. Din care am apărut şi eu, dând nas în nas cu misteriosul meu urmăritor. Când am luat-o amândoi spre "Pufoaica Ruptă”, Dorel ne-a văzut pe geam, de la bibliotecă, şi s-a luat după noi. Nimeni n-avea privitul pe geam în fişa postului, dar toată lumea cam asta făcea la serviciu. Toţi parcă aşteptau să se întâmple ceva. Însă dincolo de geamuri. Nu înăuntru, nu în ei. Ei doar să se uite. Era o stare de aşteptare şi de continuă uitare. Uitare pe geam.

Dorel era pasionat de privit. Cămăruţa lui de la subsol, fără ferestre, îl dezavantaja; de aceea stătea mai mult prin oraş. Vorbea cu toţi pe stradă, ştia câte ceva despre fiecare, mărunţişuri fără nicio trebuinţă în memoria unui tânăr poet, şi nu de puţine ori se întâmpla să te oprească în toiul unei discuţii literare: "Dar stai să-ţi spun ce-a păţit unul, Petrică din Primăverii, când a venit acasă şi nu şi-a mai găsit câinele”. Era o enciclopedie de banalităţi domestice din care se apuca să recite pagini întregi în cele mai nepotrivite momente. Lua vorba dintr-un loc şi o ducea în altă parte a oraşului cu viteza şi în ritmul unui ziar. Unul gratuit şi cu tiraj de masă. Nici nu mai trebuia să dai anunţ la "Clopotul”, era destul să-i spui lui Dorel şi până seara ştia tot oraşul. Mi s-a întâmplat de mai multe ori, câutându-l, să aflu că fusese văzut în acelaşi timp în mai multe locuri deodată şi, cunoscându