Strînsele noastre legături cu Franţa au fost de patronaj de la Napoleon al III-lea pînă la De Gaulle şi succesorii săi – unde mai are Generalul o statuie, în afară de Franţa sau poate vreo fostă colonie „de peste mări“? De cînd avem aceste relaţii, s-au perindat nenumăraţi vizitatori interesaţi să cunoască fie exotismul balcanic, fie imitaţia francofonă (cu limba stăm din ce în ce mai prost în ziua de azi, deşi pe vremuri meritam toate premiile).

Este instructiv să revedem din cînd în cînd imaginile pe care le-au reţinut, în impresiile lor, aceşti voiajori de profesie, atraşi de perspectiva unui reportaj suculent. Nu totdeauna jurnalul lor de călătorie reprezintă o viziune lucidă a direcţiilor de evoluţie a societăţii româneşti. De pildă, în 1905, cartea lui André Bellessort despre o ţară „fără tradiţii, fără moştenire, incapabilă de a-şi ajunge singură, făcută dintr-o bucată de voinţa oamenilor săi politici“, într-un cuvînt, comparabilă cu orice republică sud-americană. Nu-i de mirare că ziaristul francez a stîrnit atunci comentarii biciuitoare, ca acela prin care N. Iorga îl denunţa cititorilor români.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinul După Război – Primul! –, s-a schimbat atitudinea politică a Franţei, căreia prăbuşirea imperiului aliat, al Rusiei, îi impunea să caute un alt punct de sprijin, atît faţă de ce era dincolo de graniţa Europei, cît şi în raport cu refacerea rapidă a Germaniei ameninţătoare. De aceea, observaţiile, chiar cînd erau critice, au fost mai binevoitoare. S-a schimbat şi calitatea intelectuală a musafirilor. A apărut, în 1931, Le carrefour des empires morts, carte pentru care istoricul Lucien Romier, străbătînd ţara de la Dunăre la Nistru, şi-a format o idee despre unitatea şi continuitatea acestui popor de obîrşie romanică, dar şi despre zbuciumul şi confuzia din prezentul lui