În Franţa, sprijinul aproape unanim de care s-a bucurat Nicolas Sarkozy în momentul lansării atacurilor aeriene împotriva trupelor liderului libian, Muammar Gaddafi se fisurează treptat. O polemică începe să ia amploare pe tema "războiului umanitar" din Libia.

Într-un articol publicat în cotidianul Le Monde, scriitorul Jean-Christophe Rufin, fost ambasador în Senegal constată că Franţa se află angajată într-un război care poate fi numit "umanitar". O formulă aprobată de fapt de rezolutia 1973 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin care se justifică recurgerea la forţă împotriva dictatorilor care îşi masacrează populaţia.

Este foarte bine că în Libia au fost oprite trupele lui Gaddafi, care erau pe cale de a înăbuşi total revolta, spune scriitorul francez. În aceeaşi logică însă ar trebui intervenit şi în alte ţări, unde s-au produs sau se produc scenarii similare. Şi în Yemen şi în Siria şi în Algeria, oamenii puterii au tras în populaţie.

După nefericita experienţă a războiului din Irak, "dreptul la ingerinţă" a dispărut din codurile juridice internaţionale, fiind înlocuit cu o formulă mai atenuată, "responsabilitatea de a proteja".

În acest moment însă intervenţia în Libia deschide de fapt un teren juridic nou, pentru că este justificat "războiul umanitar". De ce n-au intervenit însă occidentalii şi în Cecenia, unde au fost masacraţi civili sau în Gaza? Oare ar trebui intervenit repede şi în Coasta de Fildeş, ţară în care un preşedinte care a pierdut alegerile nu vrea să plece de la putere şi a utilizat forţa împotriva opozanţilor?

Poate fi Occidentul peste tot sau poate interveni Franţa peste tot unde dictatorii trag în populaţie? Iată o întrebare de natură să incite la dezbatere. Semnatarul articolului consideră că există o ambiguitate în acest drept de intervenţie militară pe motive umanitare, care