Cum evoluează războiul din Libia, ce şanse are colonelul Gaddafi să se menţină la putere şi care ar trebui să fie poziţia României? - sunt întrebări pe care cu toţii ni le-am pus în ultimele zile. Deşi, personal, mi-aş fi dorit să fim nemţi în gândire, înţeleg că în ultimă instanţă participarea României alături de intervenţia militară a comunităţii internaţionale n-a fost prima opţiune, ci ultima, asta după ce s-a încercat pe căi politice şi diplomatice să se ajungă la o înţelegere între protestatari şi autorităţile de la Tripoli, pentru a evita vărsarea de sânge. Istoria recentă dovedeşte că ulciorul nu merge de multe ori la apă, asta după ce în cazurile Tunisiei şi Egiptului mijloacele politice şi diplomatice au funcţionat.

E adevărat că lumea politică, mai ales cea internaţională, nu-i alcătuită din sentimente, ci exclusiv din interese, fie materiale, fie financiare ori strategice, însă vreau să cred că această intervenţie nu are scopul de a controla rezervele de petrol, ci factorul important este cel uman, de protejare a civililor. Trăim în epoca în care democraţiile nu se mai impun din bombardiere.

Peste toate aceste scenarii, cu o întârziere considerabilă vine şi decizia CSAT-ului românesc de a pleca la războiu', deşi, în Europa, România se află mai aproape de tabăra germană decât de cea franco-britanică. Vă amintiţi, probabil, că după summitul extraordinar din 11 martie, preşedintele Băsescu era reticent şi spunea că România nu susţine o soluţie militară în Libia şi că o eventuală zonă de interdicţie aeriană ar trebui să fie o misiune asumată de NATO. Pe de altă parte însă, Traian Băsescu lăsa să se înţeleagă că ar fi de acord cu o zonă de interdicţie aeriană în condiţiile existenţei unei rezoluţii ONU, cu susţinerea Ligii Arabe şi a Uniunii Statelor Africane. Între timp, rezoluţia ONU a fost votată, există sprijinul Ligii Arabe, dar nu şi al