La nivelul spaţiului românesc, decupajul tematic şi bibliografic pe tema memoriei şi a inserţiei ei la nivelul spaţiului public se grupează ştiinţific în jurul textelor şi preocupărilor autorului Augustin Ioan, care tratează problema memoriei din perspectiva arhitectural-filozofică.

Contextul actual al studiului memoriei se încadrează pe două direcţii opuse: unul de majoritar în elaborări de tipul studiilor teoretice, a conferinţelor, a concursurilor de arhitectură, a schiţării unui cadru teoretic de inserare a memoriei şi unul practic, de implantare propriu-zisă a dispozitivelor memoriei în cadrul ţesutului urban, sub două forme: dispozitive ale memoriei arhetipale, perpetuate permanent în cadrul unei societăţi: arhitectura civilă comemorativă şi forme publice ale memoriei – aşa-numita „arhitectură memorială de for public“ („Arhitectura cărei memorii?“ în Dilema veche, anul VI, nr. 307).

Ambele forme construite ale memoriei se pliază pe un context sociopolitic local, ale cărui amprente se dezvoltă printr-un limbaj simbolic identitar şi care marcheză evoluţia societăţii româneşti de-a lungul ultimelor decade, studiul încadrînd temporal reprezentările memoriei după Al Doilea Război Mondial pînă în zilele noastre. Temporal, arhitectura memoriei este divizată în două perioade: o memorie anulată identitar, care s-a dezvoltat în umbra unei ideologii politice, şi o memorie contemporană, tributară trecutului totalitar, schiţată fragil la nivelul spaţiului urban: monumente dedicate Revoluţiei, şi memorialul Holocaustului la nivelul Bucureştiului, şi la nivel naţional: memorialul de la Sighet, Aiud, Timişoara, Piteşti.

Invocarea trecutului în forme contemporane ale memoriei este concentrată pe două paliere: memoria individuală configurată de monumentele din cadrul cimitirelor şi a memorialelor, memoria colectivă a grupurilor centrată în jurul reperelor ist