Niciun partid, de 21 de ani încoace, n-a trecut prin avatarurile care au zguduit liberalismul românesc postdecembrist.

Odată cu căderea comunismului, majoritatea statelor din Europa de Est au făcut cea mai logică mişcare: s-au deplasat spre dreapta. Dincolo de discuţiile despre vinovăţie, colaboraţionism, teorii, un lucru era clar: stânga arătase ce poate.

Sigur, sunt multe nuanţe de stânga, iar crimele şi aberaţiile comunismului nu interziceau pe vecie o social-democraţie cinstită şi deşteaptă. Dar nu era cazul. În primul rând, pentru că reprezentanţii posibili ai unei asemenea orientări erau, în acel moment, grav taraţi de trecut. Într-un fel, am putea spune că ei erau victimele trecutului imediat mai mult decât cei cu vederi capitaliste! În al doilea rând, aşa cum arăta România în acel moment - ca şi suratele din fostul lagăr păzit de sovietici -, nu o guvernare de stânga, fie ea şi sclipitoare, putea s-o urnească pentru a arde etapele şi măcar o parte din distanţa care ne separa de Occident. Era nevoie de o terapie de şoc - aşa cum s-a şi spus, dar nu s-a făcut.

Politica economică de dreapta n-a fost posibilă şi din cauza uriaşei maşinării care s-a mobilizat împotriva ei, dar şi din cauze interne ale dreptei. Niciun partid, de 21 de ani încoace, n-a trecut prin avatarurile care au zguduit liberalismul românesc postdecembrist. Forţa de la care era cel mai mult de sperat s-a măcinat singură. Aripi, facţiuni, scindări, lupte de orgolii, ocupări şi asedieri ale sediilor, un lung şir de sub-partide, de disidenţe la disidenţe, inclusiv brevetarea denumirilor alternative, dacă vă mai spun ceva numele PNL-C şi PNL-Q. Un dezastru.

Astăzi, apropiata ieşire din criza mondială poate fi comparată cu ieşirea din comunism. Dacă nu atunci, măcar acum liberalismul ar fi trebuit să fie lipsit de ezitări şi de compromisuri. Era o istorică datorie, care