Această peliculă aparent complicată şi SF psihologico-supranaturală te prinde cu o viteză ameţitoare. Începutul este unul politic şi se petrece în splendidul hotel Waldorf-Astoria, din fascinantul New York, cu un tip care tocmai trebuie să-şi anunţe înfrângerea la alegerile pentru Senat, pe numele său David Norris şi, ca un fel de compensaţie de destin, o întâlneşte pe senzuala Elise.

Urmează o scenă stranie, foarte bine făcută, pe care n-am s-o vi-o descriu ca să nu vă stric cheful de cinefil. Ideea nuvelei lui Philip K. Dick (care ca şi Tolkin a murit de mult, din păcate la doar 53 de ani şi căruia îi mai datorăm şi „Blade Runner" sau „Minority Report") este una care să vă ducă, fireşte, cu gândul la teoria conspiraţiei, numai că acum lucrurile merg până la... un etaj superior. Pentru noi cei din această parte a Europei, care majoritar suntem fatalişti, deci credem, măcar din când în când, într-o soartă dinainte stabilită de tipul „ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus", şocul nu este foarte mare la ideea că cineva scrie dinainte scenariul fiecărei existenţe, faţă de care te poţi abate extrem de puţin. Dacă însă veţi decide să urmăriţi filmul ca pe un thriller, veţi avea de câştigat 105 minute de cinema bine pus la punct, cu urmăriri spectaculoase şi probabil că vă veţi aminti de celebrul „Omul care trece prin zid", comedia lui Jean Boyer, cu Bourvil, din 1951.

În altă ordine de idei, povestea pare spon¬sorizată de o modistă retro, care dă puteri magice unei pălărioare din fetru moale, numită trilby, o fedora cu boruri mici (cea de care nu se mai desparte directorul Festivalului de la Berlin: Dieter Kosslick) şi care a fost inventată o dată cu adaptarea pentru scenă a romanului, cu acelaşi nume, a lui George Du Maurier, în 1894, cu un an înainte de inventarea cinematografului. Ea a fost la mare modă prin anii 1960, fireşte nu în ţările comuniste, unde er