Simon Tofield. Oare numele vă spune ceva? Dar dacă aş spune Simon’s (Tofield) Cat? Aşa mai vin de acasă, nu? Dintr-un motiv căruia oricât m-aş strădui să-i caut însemnătate nu reuşesc, animaţiile cu pisica lui Simon continuă să mă amuze ori de câte ori le-aş (re)vedea. Iar asta se întâmplă, recunosc, destul de des.

Pisica albă, trasă în creion, cu ochi mari şi rotunzi, cu coada stufoasă, curioasă până la extrem, nebună, veşnic flămândă, dornică de atenţie, hoaţă, linguşitoare, jucăuşă, răzbunătoare, hoinară sau leneşă, reflectă până în cele mai mici detalii jivinele blănoase cu care împărţim spaţiul domestic.

Oare ştia Simon în ce se bagă dându-i viaţă, din vârful creionului, pisicii virtuale? Într-un interviu recent, Simon mărturisea că dragostea sa pentru mâţe a început în momentul în care, copil fiind, a găsit o cutie de carton plină cu pisici. Le-a îndrăgit din prima clipă.

Nu trebuie să mai spun cât de dragălaşe sunt pisicile când sunt pui, nu?

În prezent, Simon are nu una, ci patru pisici cu care-şi împarte existenţa: Jess, un motan extrem de timid, Hugh, jivina de la care a pornit seria de animaţii Simon’s Cat (în realitate, motanul are blăniţa neagră, şi nu albă), Maisie, o mâţă salvată de la ananghie, foarte afectuoasă, dacă ar fi să-i dăm crezare, şi Teddy, un motan chipeş, un pic dresat. Umblă vorba că ştie să aducă băţul…

Toate patru i-au fost surse de inspiraţie pentru firea animalului. În schimb, mieunatul şi torsul sunt cât se poate de umane, Simon folosindu-şi propria voce pentru a da glas pisicii. De altfel, reuşite miorlăituri, nu-i aşa?

Formula e simplă: se ia o pisică, se aşază în mijlocul unei încăperi sau se lasă liberă afară, după preferinţe, şi se analizează: ascuţit de gheare, fugărit de vrăbii, spart geamuri, urcat în brad, ros cărţi sau cutii de carton, trezit în toiul nopţii după mâncare sau căţăra