(Apărut în Dilema, nr. 420, 16 - 22 martie 2001, la tema "Seninătatea")

Între coperţile unei cărţi seninul nu durează. Personajele literare nu trăiesc sub ceruri albastre. Pînă şi poeţii noştri senini au cerul înnorat, măcar pentru un anotimp, pentru o iubire, pentru un răstimp: "Soarele rotund şi palid se prevede printre nori.. ", "norii fug, doritul soare..." etc. Să zăboveşti mai mult de o clipă "Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce", ca sub un cer ocrotitor, este doar o dorinţă, un vis, o utopie. În poezie, soarele şi seninul au pătruns cu forţa şi au devenit obligatorii în anii cei mai îngheţaţi. Erau programate la date fixe: "senin de mai" (întîi şi muncitoresc) şi "soare de august" (douăzeci şi trei). Seninul acesta negru a durat o jumătate de secol. În rest, literatură înseamnă, dintotdeauna, nori: încercări, situaţii limită, piedici în dragoste, ambiţii, dileme, aventură, spaimă, furtună cu zimţi de fulgere. Cînd norii se duc, se termină cartea.

Există totuşi, în literatura română, o excepţie, un bărbat care trăieşte cu degajare sub cerul albastru. Este personajul generic din schiţele lui Caragiale, Mitică, un adevărat şaman care ştie cum să alunge întunericul. Meteorologia fiinţei lui se reduce la trei formule magice: "Ce-ş' copil?!" (mirarea neîncrezătoare în faţa norilor), "Mofturi!" (rapida exorcizare a răului), "Parol!" (un fel de control tehnic de calitate). Sub cerul moftului, răul e fandacsie şi totul se termină cu muzică. Seninătatea lui Mitică se manifestă în familie, în compania graţioaselor dame şi în prezenţa amicilor.

Familia lui Mitică se compune în mod normal din: una bucată soţie, o soacră, o cumnată şi un fiu îmbrăcat îndeobşte în costum militar. Sau, altfel spus, din: mamiţica, gramamà ori mam'mare, tanti Miţa ori tanti Ziţa şi puiul. În familie, Mitică e marea absenţă. Puiul e suficient de viril şi de hotărît