Pasămite căutăm soluţii. Avem una singură. Cu onestitate, s-o luăm de la început.

Cu o mână în buzunar, cu cealaltă, cea cu Rolexul împodobit cu diamante scărpinându-se pe spate, într-o poziţie marţială, cu un picior în faţă, puţin aplecat spre spate, micul om spunea leneş „să îi puneţi un monţoc". În faţă, Casa Poporului aflată în construcţie părea într-adevăr un tort neterminat. Ţepeni de frică, cei prezenţi se întrebau ce o fi vrut să spună. Ca prin farmec, în săptămâna următoare, deasupra construcţiei a apărut o imensă ţepuşă albă. Se vedea din tot oraşul. „S-o faceţi mai bulbuşată", a fost verdictul. Adjectivul neexistând în dicţionarul limbii române, a creat şi mai mare confuzie printre cei care se vedeau deja trimişi la vreun CAP bătut de vânt prin praful Bărăganului. Ţeapa s-a îngroşat la bază, dar amintea deja de cupola unei biserici ruseşti. Nefiind politic corectă, a fost îndepărtată rapid, cu un gest supărat al mâinii cu ceasul. Cealaltă a rămas în buzunar, dând semne de furie în mişcarea ritmică pe care cei de faţă se fereau cu jenă s-o interpreteze. Poşeta doamnei de lângă el, care ţinută cu două mâini îi acoperea ca întotdeauna fecioria, s-a mişcat şi ea nervoasă. „Tovarăşul are dreptate!" Din spate s-a auzit vocea unui ţârcovnic, piţigăiată un pic de jumătatea de sticlă de whisky pe care o sorbise cu înfrigurare ca să îşi potolească spaima în acea dimineaţă: „Tovarăşe secretar general, mai daţi-mi o indicaţie, să vă citesc gândurile". (Firesc, în continuitate, după '89, ţârcovnicul a fost o vreme primar al Bucureştiului.) La imensa construcţie trudeau mii de oameni. Cei mai mulţi dintre ei erau concentraţi, readuşi în armată pentru a construi visul nebun. Astfel nu erau plătiţi. Locuiau cuminţi în barăci, departe de casă şi de familie. „Soluţia economică", munca forţată, în acord cu politica partidului, fusese de astă dată ideea unui servit