Europa "Unita" nu pare capabila sa actioneze militar fara o coordonare stricta de la Washington. Strategiile europene in materie de securitate depind iremediabil de agenda politica interna, de timpul scurs pina la urmatoarele alegeri. O scurta recapitulare. La 10 martie, Nicolas Sarkozy recunoaste primul legitimitatea Consiliului National de Tranzitie, asa-numita opozitie libiana, formata din fosti "nomenclaturisti" ai regimului Gaddafi. O zi mai tirziu, la summit-ul extraordinar al UE, acelasi Sarkozy incearca sa-i convinga pe liderii europeni sa sustina o rezolutie ONU care sa instituie o zona de restrictie aeriana deasupra Libiei. De facto, francezul cauta sprijin pentru o interventie militara. In urma unei sedinte cu scintei, il cistiga de partea sa pe premierul britanic David Cameron, dar o pierde pe Angela Merkel. O saptamina mai tirziu, Sarkozy isi vede visul cu ochii. Consiliul de Securitate al ONU autorizeaza zona de excludere aeriana si luarea "tuturor masurilor necesare" pentru protejarea civililor. Statele Unite i se alatura lui Sarkozy, Germania se abtine de la vot. Interesant, nici China si nici Rusia nu uziteaza dreptul de veto. Simbata incep bombardamentele, cu Franta in avangarda. Luni, americanii anunta ca urmeaza sa predea coalitiei controlul misiunii militare din Libia. Carei coalitii? In aceeasi zi, NATO amina decizia unei implicari militare efective si decide sa se ocupe, pentru moment, doar de zona de embargo militar. Deunazi, Germania anunta ca suspenda participarea navelor militare la operatiunile de "mentenanta" din Marea Mediterana. Berlinul se dezice de hotarirea NATO! Apar insa si primele disensiuni intre Casa Alba si Paris. Obama declara ca s-a ajuns la un acord privind "rolul cheie" al NATO in Libia, Sarkozy omite folosirea unei expresii la fel de "tari". Franta trebuie sa joace rolul principal. Sint multe intrebari de pus. Ce il mina i