În spaţiul cultural creştin, orice discuţie despre raportul dintre religie şi politică începe cu (sau ajunge la) episodul în care Isus, privind dinarul, a spus fariseilor şi „irodianilor“ că trebuie dat Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu (Matei, 22; Marcu, 12; Luca, 20). Lectura rapidă a acestei pilde duce la concluzia că lumea e schizofrenă, că există un spaţiu care aparţine lui Dumnezeu şi un spaţiu care aparţine Cezarului, că politica şi republica sînt un fel de în-sine autonom, depărtat sau, în cel mai bun caz, inadecvat religiosului. În realitate, în această parabolă, Cristos nu divide lumea, ci desacralizează spaţiul de putere al Cezarului, păstrîndu-l însă în unitate cu lumea lui Dumnezeu. Nicăieri nu spune Isus că în lumea Cezarului nu se aplică regulile lumii lui Dumnezeu. În lumea Cezarului, puterea lui Dumnezeu este tot la fel de mare, numai că se exercită mediat, prin libertatea omului şi prin puterea Cezarului. Mai precis, se exercită cu sau împotriva libertăţii omului şi a puterii Cezarului. Evoluţia democraţiilor, care au statuat cu valoare de principiu fundamental laicitatea statului, pare să confirme acest lucru. Religia devine o chestiune privată, sentimentul religios trebuie reţinut cînd ne aflăm în Parlament, iar Dumnezeu a rămas doar o referinţă alternativă în jurămintele formale pe care demnitarii le depun la preluarea funcţiilor. Şi totuşi, trebuie evitată confuzia pe care prea mulţi o fac, între statul laic şi statul ateu. Statul laic nu este un stat ateu. O primă observaţie este aceea că democraţiile occidentale pot înflori numai în contextul statului laic, în vreme ce statul ateu nu poate fi decît totalitar. Decizii precum acelea de a elimina orice însemn religios din spaţiul public sînt tipice statelor atee, şi nu statelor laice, ceea ce le face absolut nedemocratice. Statul laic permite oricărei religii s