V-aţi întrebat vreodată cine citeşte jurnale? Cine citeşte, în fond, ceea ce pretenţios se numeşte „literatură personală“, de parcă nu întreaga literatură ar fi personală şi subiectivă? Cine citeşte, aşadar, memorii, autobiografii, biografii, poveşti de viaţă, în fine, jurnale intime, acele însemnări fragmentare şi discontinue care-ar trebui, fără îndoială, arse, îngropate şi decontaminate?

Ştim destul de bine cine îşi scrie memoriile, cine îşi comandă biografia (sau o interzice, crescîndu-i preţul), cine îşi scrie viaţa, adică exact indescriptibilul prezent, şi cine îşi „aranjează“ jurnalul pentru a putea fi publicat. De obicei, scriitorii aflaţi în pauză de scris sau în pană de „inspiraţie“. Scriitorii care simt nevoia să-şi afirme profunzimea propriului eu nu doar atunci cînd îşi scriu romanele, poemele, eseurile, dar mai ales atunci cînd nu o fac. Apoi, fiinţele care ştiu sigur (sau cred) că sînt esenţiale pentru timpurile lor, reprezentative, paradigmatice, inconturnabile, oameni după ADN-ul cărora s-ar putea reconstitui, în amănunt, întreaga umanitate şi ceva în plus. Ei sînt „martorii“ unor vremuri triste şi ai unor societăţi delabrate care notează spuma zilelor, moralizînd-o implicit. În caietele lor – refăcute, selectate, recondiţionate pentru publicare – îţi poţi regăsi, dacă eşti destul de atent, propria viaţă, semnificativă doar în măsura în care ochiul poliedric al diaristului te-a prins, generos, şi pe tine. Autorul de asemenea jurnale (ilicite prin „aranjament“, cum o spune orice teoretician cumsecade al genului) îţi dă astfel drept de viaţă, e un Dumnezeu al timpului trecut şi al trăitului semnificativ. Nu intră, desigur, în această zonă de avarie acele jurnale sau memorii nedestinate publicării, jurnalele aranjate postum de alţii (cîtă vreme originalul există, cum sînt jurnalele Virginiei Woolf), jurnalele jucate eseistic, romanesc, mai rar