Crin Antonescu şi Victor Ponta îi reproşează preşedintelui că nu s-a grăbit să bată din călcâie la apelul lui Nikolas Sarkozy, cel care a scos România din graficul aderării la Schengen.

Cei doi lideri ai opoziţiei s-au enervat că România nu a trimis de urgenţă forţe militare care să pornească spre Libia o dată cu americanii, francezii şi britanicii. Nici Antonescu, nici Ponta nu au spus cu ce ar trebui să participe România la coaliţia anti-Muammar Gaddafi: cu venerabilele MIG-uri sovietice, care se prăbuşesc la antrenamente banale, sau, mai simplu, cu piloţii lor care au rămas încă în viaţă? Sau poate că şi-au imaginat că Traian Băsescu i-ar putea trimite pe infanterişti să ocupe nişte câmpuri petroliere acolo? Nici Antonescu, nici Ponta nu au înţeles că România şi-a declarat poziţia de principiu atunci când a precizat că respectă Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU care prevede zona de interdicţie aeriană în Libia pentru protejarea civililor, urmând să se asocieze deciziei finale a Alianţei Nord Atlantice.

Nici unul dintre cei doi lideri ai opoziţiei nu a observat însă că România nu a fost izolată în logica adoptată, mai cu seamă după ce Germania a ieşit complet din plutonul NATO, mutându-şi navele din Marea Mediterană sub comandă naţională pentru a nu intra într-o eventuală spirală conflictuală.

Adepţii intervenţiei militare în Libia argumentează urgenţa acţiunii sub legitimitatea Capitolului VII al Cartei Naţiunilor Unite, care subliniază că trebuie intervenit „colectiv, la timp şi decisiv" pentru a-i proteja pe cetăţeni împotriva crimelor puse la cale de un regim politic iresponsabil. Libia este doar cazul cel mai flagrant, în condiţiile în care în Yemen s-au înregistrat o sută de morţi în ultima lună, după ce revoltele au cuprins toată ţara, armata este pe cale să dezerteze în masă, guvernul se află în curs de dizolvare, iar opoziţia