În măsura în care vă place Istoria – sau poate nu, dar cel puţin ştiţi cu ce se ocupă ea –, vă imaginaţi probabil că o comunitate umană are în spate un trecut pe baza căruia îşi construieşte viitorul. Ca urmare a tendinţei general-umane de a bănui o logică în tot ce (ni) se întîmplă, căutăm un fir care să lege ziua de ieri de ziua de mîine – şi, în clipele noastre bune, ne mai şi imaginăm că firul există.
Ţara despre care vorbesc aici sfidează deseori această presupusă logică a umanului – şi în bine, şi în rău. Scriu, deci, despre Japonia. Nu vreau să cobor prea adînc în istoria ei; mă rezum la a vă aduce aminte că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, bărbaţii acestei naţii au fost capabili de eroisme şi de barbarii dincolo de imaginabil. Ce a stat la fundamentul acestor eroisme? Ce i-a împins spre barbarie? Probabil acelaşi lucru: o iubire aparte faţă de ţara şi tradiţia lor (în care intra împăratul, floarea de cireş, codul onoarei, eficienţa faptei, o gheişă sofisticată, un sushi bun, un păhărel de sake, un sepuku din cînd în cînd, plus alte 1000 de asemenea detalii mai mult sau mai puţin importante ale cărnii şi minţii de japonez). Ei i-au avut pe teribilii kamikaze, ei i-au avut pe cei care-ţi tăiau capul cu sabia ninja cît ai spune kaiku!, după cum tot ei au avut, paradoxal, cîţiva medici care au avut grijă de unii prizonieri americani şi australieni ca şi cum ar fi fost fraţii lor. Pentru un occidental de-al nostru (în raport cu ei, cam toţi sîntem occidentali!), e clar că naţia asta e greu de priceput.
Aceşti japonezi despre care vorbesc n-au terminat şi ei războiul ca toţi ceilalţi. Au fost mai cu moţ; sau, dacă vreţi, mai cu pălărie – cu menţiunea că, în cazul lor, pălăria a fost atomică şi dublă. Pentru că în codul japonez al luptei nu intra ideea de predare la inamic, americanii – pe care niponii îi atacaseră pe furiş – le-au arunca