Nu e nevoie să ştim foarte bine engleză ca să pricepem ce înseamnă coruption. În ultimele luni, de când au început demonstraţiile, revoltele şi nemulţumirile milioanelor de arabi din diferite state ce îmbracă Marea Mediterană şi se dezbracă la Marea Roşie, nu a fost transmisie a principalelor canale TV fără să se pomenească de acest teribil şi devastator cuvânt. CORUPŢIA. Că era vorba de regimul autoritar al lui Ben Ali din Tunisia, că era vorba de cel dictatorial al lui Mubarak din Egipt sau cele din Maroc, Algeria, Iordania, Siria, Yemen, Oman, Bahrain şi terminând cu Libia ce le dă atâtea dureri de cap Europei şi SUA, corupţia a fost mereu şi mereu pomenită. Şi adusă în prim-planul atenţiei opiniei publice. De ce un regim autocrat devine/este şi corupt? De ce corupţia face ravagii în multe locuri ale lumii, contribuind la pauperizarea maselor şi alimentând multe alte rele? De ce nici statele democratice nu sunt scutite de astfel de maniere neortodoxe şi situaţii prea puţin catolice? Simplu. Pentru că suntem cum suntem, educaţi şi obişnuiţi, pentru că pentru a rămâne cinstiţi şi virtuoşi este o cale lungă. Dacă familia, şcoala şi mediul în care trăim ne învaţă de mici la rele, dacă mecanismul social nu are forme de combatere rapide şi ferme, nu putem decât să ne resemnăm că asta e şi nimic nu se poate face.

Şi totuşi. Nu există societăţi ideale şi oameni perfecţi. Putem da din noi ce e mai bun sau mai frumos. Sau, din contră, ce e mai urât şi mai rău. S-au încercat astfel de experimente. Cu rezultate dezastruoase. Şi naţional-socialismul german, şi fascismele italian şi japonez, şi comunismele de mult mai multe feluri au fost nişte eşecuri. Cu zeci, cu sute de milioane de victime. Ale terorii de a impune ceva sau lichida pe altcineva. Corupţia a alimentat şi a dat putere regimurilor autoritare. Nici Grecia antică, nici imperiul roman, cel bizantin sau oto