– Şi ce faceţi acum? m-am interesat eu.
– Mi-e şi ruşine să spun, că de cîte ori povestesc, toată lumea mă invidiază... a cochetat R.
– Adică?
- Păi, am părăsit Bruxelles-ul şi ne-am luat o casă cu chirie într-un sătuc din Bretania, pe care plătim sub jumătate din ce plăteam în Belgia. Ne-am luat nişte joburi în nişte proiecte pentru care putem să facem totul online, aşă că muncim doar vreo patru ore pe zi, restul ne plimbăm, am mers în fiecare zi la ski, citim...
– Şi cu banii?
– Total general, rămînem cu mai mult decît înainte. Chiria e la jumătate şi costul vieţii este mult mai mic. Esenţial e însă că apucăm să şi trăim, că la Bruxelles ajungeam pe la 9 seara acasă, ne încălzeam ceva la microunde şi ne culcam, ca să fim în formă a doua zi la muncă.
– Mda, recunosc că vă invidiez deja! am şoptit eu, cu ochii deja în zare.
Peste o zi, am avut o discuţie similară cu o cunoştinţă din Tîrgu Mureş, om aşezat şi „winner“ după toate criteriile noastre curente. De vreo doi ani îşi propune să lase totul baltă, iar acum găsise o oportunitate pe gustul lui în zona depopulată a fostei Germanii Democrate, în jurul Leipzig-ului. „Cu mai puţin de un sfert din ceea ce aş lua pe apartamentul meu central din Tîrgu Mureş, îmi iau acolo o casă veche ţărănească, în perfectă stare, plus cîteva sute bune de teren în jur. Ne-am hotărît, la anul plecăm!“ mi-a declarat ferm cunoştinţa mea, lăsîndu-mă din nou visător. „Cîştig bine, nu mă pot plînge, am tot ce-mi trebuie, dar am uitat de ce...“ mi-a mai explicat interlocutorul meu, fără nici o urmă de patetism în glas.
Enumăr în minte cunoştinţele care au lăsat totul în Bucureşti şi s-au mutat de curînd în provincie, în vreun sat sau la umbra unui copac... Le pierd şirul, dar realizez că sînt din ce în ce mai multe.
Vise devenite realitate, vise despre care aud tot mai des, vise cu care am u
