Îmi amintesc acum că la începutul verii trecute, în cadrul unui eveniment organizat de Bursa de Valori Bucureşti, o doamnă din audienţă a adresat o întrebare interesantă unui distins reprezentant al Asociaţiei Analiştilor Financiari - CFA România. Problematica ridicată era aceea dacă ar fi bine ca românii să îşi plaseze o parte din economii în dolari americani ca o formă de protejare faţă de riscul valutar şi în vederea conservării a puterii de cumpărare.

Întrebarea era bună şi venea în acord cu anumite nelinişti din acel moment. Să ne amintim contextul. Era o perioadă în care criza Greciei traversa un nou vârf, iar ameninţările de contagiune şi pentru alte ţări din zona euro erau vehiculate în pieţele financiare. Acronimul PIGS era pe buzele tuturor, iar problema datoriilor suverane şi cea a deficitelor bugetare ale unor ţări din Uniunea Europeană reprezentau principala îngrijorare a investitorilor. Pe acest fond, moneda unică europeană, în raport cu dolarul american, ajunsese la un minim al ultimilor patru ani, în zona de 1,2 dolari pentru un euro.

Leul nu se simţea nici el mai bine, fiind pe elanul care l-a catapultat conjunctural către nivelul de 4,4 lei pentru un euro pe fondul ameninţărilor unui oficial al BNR care spunea că în anumite condiţii am putea să atingem chiar şi 6 sau 7 lei pentru un euro. Neîncrederea într-o economie în recesiune, în care tocmai se efectuaseră tăieri drastice în salariile bugetarilor, alimenta această aversiune faţă de moneda naţională.

Auditoriul de atunci din sala de conferinţe a Bursei a vibrat la întrebarea respectivă, semn că îngrijorarea doamnei respective nu era singulară. Aprecierile analiştilor din presa internaţională din acel moment reaminteau de statutul dolarului american de monedă de refugiu, o zonă de siguranţă într-o lume financiară încă în ape tulburi. Era un moment în care cel de-al doilea prog