Doi cititori care comentează cu asiduitate pe dilemaveche.ro şi-au consumat o bucată consistentă din timpul lor pentru a-şi exprima opiniile despre articolul meu „Rezistenţii prin cultură“ de acum două săptămîni (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/rezisten-ii-cultura). O anumită ardoare din scrisul lor, precum şi faptul că în glosele lor reapar cîteva dintre stereotipiile cu care ne-am tot întîlnit pe parcursul tranziţiei mă îndeamnă să schiţez, la rîndul meu, un fel de răspuns. Nu pot rămîne insensibil la gîndurile unor oameni care vorbesc despre dictatură, libertate de exprimare şi alte asemenea teme majore – avînd, desigur, „tăria opiniunilor lor“ – şi semnează cu pseudonime. (Ce-i drept, relativ simpatice.)

Am constatat în ultima vreme – şi din alte comentarii – că în ceea ce ar trebui să fie spaţiul nostru public, între oameni altminteri inteligenţi şi educaţi, a reapărut şi se manifestă zgomotos, dacă nu de-a dreptul entuziast – „cu turle şi sobe“, cum zicea pe vremuri un realist-socialist – un perfid sentiment de neîncredere, bazat – cred – pe o eroare de logică şi pe „prezumţia de impuritate“ despre care vorbea dl Andrei Pleşu pe la începuturile Dilemei.

Să mă explic. Dacă – de exemplu – cineva scrie despre nevoia de a ne despărţi de comunism, se găseşte întotdeauna cineva care să dea replica: „păi noi încă n-am rezolvat problema fascismului!“. (Sau – mai rar – invers! Constat că sînt unii care îşi „prioritizează“ dictaturile...) Şi de aici, toată discuţia o ia razna şi se termină, de obicei, cu atacuri la persoană, legitimări/delegitimări şi apeluri emoţionale către intelectuali a căror misie, nu-i aşa, este „să scoată poporul din mizeria morală“. Dacă – tot de exemplu – cineva spune că limba română se vorbeşte tot mai prost şi asta arată că oamenii nu mai au respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi (pentru că nu mai au cuv