Declanşarea operaţiunilor militare îm­potriva Libiei, în urma rezoluţiei Con­siliului de Securitate al ONU, a scos la suprafaţă efectele unei relaţii po­li­tice reci între Bucureşti şi Paris. La data de 17 martie, amintitul orga­nism al Naţiunilor Unite comunica ofi­cial: "Consiliul autorizează statele membre, prin acţiuni naţionale ori prin aranjamente sau organizaţii re­gi­o­nale, să ia toate măsurile necesare pentru protejarea civililor aflaţi sub ame­ninţare pe teritoriul Libiei (...)". Franţa, prin resorturi ce ţin de intere­se­le sale strategice în zona Africii de Nord, dar foarte probabil şi pe baza unor raţiuni electorale interne ale pre­­­şedintelui Sarkozy, şi-a asumat ro­­lul de lider al ofensivei militare. Pri­­­mele avioane care au lovit ţinte militare libiene au fost cele franceze. Acestui comportament intempestiv i s-au alăturat în primul rând Marea Bri­tanie, altă importantă ţară europeană cu influenţe istorice în zona musulmană. Norvegia, Danemarca, Belgia au pus la dispoziţie avioane de luptă, Italia, bazele de pe terito­riul său, operate de comandamentul su­dic al NATO. SUA au fost mai de­gra­bă un integrator al misiunii, asu­mându-şi în mod surprinzător un rol secund. România s-a declarat de la în­ce­put reticentă. A invocat, pe bună drep­­tate spun eu, necesitatea unei de­­­cizii comune în cadrul NAC (Con­si­liul Nord Atlantic). Cu alte cuvinte, dacă e misiune a NATO, participăm. Dacă este o coaliţie de voinţă, nu. Pro­blema ascunde în spatele ei un con­­­flict personal între preşedintele Băsescu şi preşedintele Sarkozy. Este ina­­d­­misibil să transferi în planul unei po­­­l­i­tici de stat o chestiune de adversi­ta­te personală. Însă astfel de lucruri se întâmplă şi la case mai mari. Istoria mai veche sau mai recentă e plină de astfel de exemple, în care liderii unor ţări care nu s-au putut suferi au îm­­­pins statele lor până la conflict des­ch