Nu a existat, în ultimii ani, vreo voce relevantă din spaţiul public românesc care să cuteze să spună ceva despre aberaţiile produse ritmic şi cu un entuziasm demn de o cauză mai bună de o serie de instanţe din România, care să nu fie pleznită prompt peste gură cu ditamai principiul separaţiei puterilor în stat şi a independenţei Justiţiei.
S-au văzut în ultimele cincinale de justiţie postrevoluţionară sentinţe argumentate cu legi care nu existau sau care erau abrogate din anii '60, s-au văzut procese în care hotărârea luată de completul de judecată a amuţit, prin originalitatea ei, şi ambele părţi, şi avocaţii, şi procurorii, şi până şi grefierii, care au văzut şi au auzit multe la viaţa lor. E deprimant pentru statul român să se gândească la kilometrii de autostradă care ar fi putut fi făcuţi cu contravaloarea despăgubirilor plătite ca urmare a proceselor pierdute la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din cauza inepţiilor cu antet şi semnătură produse prin Judecătorii, Tribunale sau Curţi de Apel din România. De fiecare dată, însă, s-a invocat principiul separaţiei puterilor, independenţa Justiţiei şi, evident, vorba lui Caragiale, „sfânta Constituţiune”.
Aşa se face că în ultimii ani cei care se mai obosesc să ţină evidenţa minunilor care apar zilnic în România instituţională, asistă la un meci controlat de wrestling între puterile independente din stat. Pe departe, cea mai „ofensivă” la adresa puterii executive şi legislative e puterea judecătorească, mai ales de când instanţe cu trei judecători şi doi grefieri din orăşele de 10.000 de locuitori desfiinţează fără probleme hotărâri de guvern sau ordine ale unor miniştri. Cu alte cuvinte, sistemul judecătoresc sare ca ars ori de câte ori are vaga impresia că s-ar fi atentat la independenţa sa, prin vreo declaraţie mai dură a Preşedinţiei sau a vreunui ministru, însă poate face
