În vechime, covorul era un element esenţial al locuirii: pentru populaţiile nomade, el reprezenta materia însăşi a arhitecturii, covorul devenea podea, perete, mobilier, loc de rugăciune; pentru Europa, unde ţesăturile de lână îmbrăcau pereţii, mesele, lăzile şi paturile, sau marcau locurile importante din casă, palat sau biserică, covorul devine scoarţa a lucrurilor.

Până astăzi încă se poate vorbi despre o modă a locuinţei cu pereţi şi mobile îmbrăcate, a unui interior cald şi colorat, dar mâncător de lumină, în paralel cu cea a locuirii într-un spaţiu luminos, aerisit şi pur, în care rolul ţesăturilor decorative este preluat de culoarea uniformă sau de tapetul discret al pereţilor.

Poate se ştie mai puţin că o bună parte din covoarele turceşti din secolele XV-XVI au fost denumite după pictorii europeni în lucrările cărora apar; de aceea vorbim despre covoarele Crivelli, Memling, Holbein, Lotto, Bellini, Ghirlandaio. Povestea ar fi cam aşa: arhetipul covorului există ca obiect atunci când pictorul i-a inclus imaginea în compoziţia tabloului; pictat cu mare grijă pentru detaliu şi în toată splendoarea sa, modelul a rămas în memoria colectivă păstrând numele artistului.

Dacă ne referim numai la covoarele Ghirlandaio, cu siguranţă însă nu se ştie că arhetipul lor se află şi astăzi în Transilvania, la Biserica Evanghelică din Hălchiu.

Conferinţă moderată de Vintilă Mihăilescu, introdusă de Ioana Popescu şisusţinută de Dan Sava Ionescu, la Clubul Ţăranului, marţi 29 martie, ora 18.00.

Despre celelalte ediţii ale Conferinţelor de la Şosea puteţi găsi texte, fotografii, înregistrări audio şi loc de comentat, pe blog la: http://www.muzeultaranuluiroman.ro/conferinte

În vechime, covorul era un element esenţial al locuirii: pentru populaţiile nomade, el reprezenta materia însăşi a arhitecturii, covorul devenea podea, perete, mobilier