Dincolo de lamentaţii şi de imprecaţii, impactul pe care noile medii de comunicare îl au asupra manierei în care se modelează conştiinţa individuală în postmodernitate nu poate fi subestimat. Celor care au cunoscut, înainte de fascinaţia comunicării online, doar farmecul epistolelor şi al cărţilor de hîrtie, această mîndră lume nouă le poate apărea ca un amestec bizar de baroc şi kitsch. Freamătul este mai important decît tihna, iar atenţia este abandonată în favoarea rapidităţii cu care este ingurgitată informaţia.

Mi se pare, în aceste clipe, mai mult ca oricînd, că asumarea experienţelor istorice trecute este crucială şi decisivă în procesul de articulare al răspunsului la provocarea pe care o ipostaziază, cultural, această modernitate accelerată. Nu sîntem primii care să aibă sentimentul unei ieşiri a istoriei din ţîţîni, sub presiunea unor schimbări spectaculoase. Bunicilor noştri, atît cît ne putem imagina şi putem recupera din textele contemporane lor, trecerea de la un Vechi Regat tihnit la proteica Românie interbelică a jazz-ului le va fi apărut ca un seism mentalitar. După cum, mult mai aproape de noi, emergenţa unei culturi rock şi contestatare a fost întîmpinată, eufemistic vorbind, cu destulă reţinere de cei mai în vîrstă: reascultate astăzi, cîteva dintre cîntecele Phoenix-ului vorbesc despre această necesitate de depăşire a blocajului dintre generaţii.

Aşadar, odată ce am stabilit că mica noastră lume nu este prima care să fi experimentat o traumă identitară, atingerea echilibrului este un obiectiv care nu mai are nimic utopic. Diferenţa este dată de modul în care gestionăm capacitatea de a opta între diferite produse culturale: prin telecomandă sau mouse, navigarea între registre intelectuale aflate în tensiune ireconciliabilă este realizabilă şi conţine o doză de raportare ludică. Prizonieri ai unui univers care mizează pe comercial şi