Arhitectul s-a bucurat în ultimele decenii, incluzînd aici şi o bună perioadă antedecembristă, de o dublă percepţie. Pe de-o parte, este vorba despre imaginea pe care el însuşi o are despre propriul statut şi cei care-i stau alături în breaslă: profesionistul anume instruit pentru a putea transfera nevoia de arhitectură, din zona dorinţelor individuale ori de grup, a exigenţelor şi armonizării, în spaţiul public al zidirii concrete. Desigur, ca pretutindeni, există şi acute ale percepţiei. Apare astfel tipul arhitectului-iniţiat precum în vechile bresle ale meşterilor de catedrale, cel care invocă, mai degrabă în vorbă decît în fapt, simboluri, mistică şi trimiteri absconse, lăsînd mereu senzaţia unor adevăruri parţial afirmate, imposibil de transmis în întregime unui profan. Există şi tipul teoreticianului de arhitectură, cel mereu suspectat a nu fi proiectat nici măcar o casă în viaţa lui, lucru care i se serveşte drept contraargument, pe faţă ori voalat, de fiecare dată cînd argumentele sale irită. Mai există şi tipul arhitectului-vedetă, întotdeauna conştient de propria-i originalitate, reală ori imaginată, nativă ori fabricată, întotdeauna gata să emită manifeste în exprimări abstracte şi insistent noncomformiste, întotdeauna aplaudat în conferinţe ori decernări de premii, întotdeauna căutat la baluri ale breslei...

DE ACELASI AUTOR O biserică din Rîmnic sub domnia specialiştilor! Fîntîna de la Universitate şi rîvna gospodărească Amintirea arborelui care a fost Elite, repere şi alte ciudate personaje Cea de-a doua faţă a percepţiei amintite se referă la imaginea pe care beneficiarul o are despre arhitect. Şi aici există tipuri. Cel mai neutru, firesc şi, prin urmare, anost pentru o discuţie este tipul profesionistului, cel care îşi face meseria precum oricare alt profesionist din oricare altă profesie, fără gesturi voit magistrale ori derapaje abisale