● The :Egocentrics, Love Fear Choices and Astronauts, Nasoni Records, 2010.
Pentru a evita posibilele suspiciuni privind intenţiile acestui articol, voi stabili de la bun început axioma sub acoperirea căreia voi desfăşura prezenta pledoarie: toată lumea se droghează. Sensibilitatea la termeni e dată de implicaţiile socioeconomice ale adicţiei, de măsura şi modul în care e afectat comportamentul social şi de gradul de generalizare alocat termenilor „drog“ şi „adicţie“. Eu, bunăoară, sînt dependent de brînză, deşi am bună ştiinţă de faptul că un factor esenţial al mortalităţii în lumea occidentală e colesterolul. E acceptabil să te droghezi cu alcool, brînză şi tutun, dar nu cu marijuana sau etnobotanice. Diferenţa e dată în primul rînd de decalajul dintre cauză şi efect, dintre input-ul chimic şi consecinţele sale asupra sănătăţii care, în primul caz, e suficient de mare încît să permită disiparea responsabilităţii la apariţia consecinţelor cu adevărat grave. E acceptabil în anumite condiţii să consumi droguri „în scop terapeutic“ (deşi jurnalistul gonzo Hunter S. Thompson sugera, de pe poziţia lui vinovată, că toţi oamenii care se droghează o fac în scop terapeutic). E acceptabil, în unele companii, ca angajaţii să mai tragă o linie cu ocazia negocierilor corporatiste, fie după – pentru a pecetlui o înţelegere, fie înainte – pentru a imprima un plus de adrenalină negociatorilor care intră pe terenul de luptă. Poate fi însă fatal negocierii dacă aceleaşi minţi sînt amorţite fie şi de o banală bere. Cunosc şi oameni care se droghează cu televizor, cu ajutorul căruia intră într-o letargie şi o contraproductivitate mai grave decît ale dependenţilor de canabis.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Percepţia duală asupra drogurilor e reflectată şi terminologic: „stupefiante“ ne duce cu gîndul la mascaţi, cocainoma
