Dispersie şi concentrare

În această carte mi-am propus să mă îndrept în cât mai multe direcţii în acelaşi timp. Într-acolo unde ştiu sigur că am să găsesc poezia, dar şi într-acolo unde îmi zic că s-ar putea să nu fie poezia. Doar căutând-o peste tot, şi unde este şi unde s-ar putea să nu fie, îmi ofer şansa cea mare: s-o descopăr acolo unde n-a mai găsit-o altcineva.

Ce anume asigură coerenţa unui asemenea demers, a unei asemenea asumate mişcări de dispersie? Probabil, autenticitatea. Mă străduiesc să nu mint, să descriu doar ceea ce am trăit pe propria mea piele (pe pielea trupului, a minţii şi a sufletului).

Iar dacă urmăreşti cu fidelitate adevărul tău, atunci dispersia este aparentă. În fond, obţii concentrarea, atingi ţinta unică, te deplasezi spre sinea ta, spre miezul lucrurilor. Şi, în cele din urmă, poţi să speri că amintirile din ţinutul misterios vor ajunge să conteze.

(G.C.)

Suntem mai mulţi

Suntem mai mulţi în acest trup.

Toţi răspundem la acelaşi nume,

toţi ne înfăţişăm

sub acelaşi chip, dar suntem diferiţi.

Eu, cel care scrie acest poem, sunt doar

unul dintre ei.

N-aş putea spune că-i cunosc pe ceilalţi şi că

ne înţelegem frăţeşte.

Ne îmbulzim toţi aici, pe peticul de pământ

al acestui biet trup,

facem orice ca să cucerim spaţiu vital,

să cucerim scena, microfonul

şi, dintre noi, nu ştiu, nu ştiu

cine va avea câştig de cauză. N-avem reguli,

n-avem respect, ţine fiecare să răzbată

la suprafaţă şi atât,

să i s-audă vocea, cu orice preţ. Cât mai tare,

tunător.

Nu ştiu, nu ştiu cum se va termina istoria

asta încurcată, cearta asta dintre noi.

Nu ştiu nici cât am să-i mai suport pe toţi

aceşti colocatari imposibili

şi nici cât au să mă mai îngăd