Rezoluţia 1973 adoptată de Consiliul de Securitate al ONU pe 17 martie 2011 a pus pe jar o omenire întreagă. Existînd suportul legal şi juridic, dincolo de cel moral, pentru protejarea vieţii civililor din Libia, Franţa a dat tonul operaţiunilor militare. Acceptarea unei no fly zone a deschis poarta atacurilor aviaţiei franceze, apoi a forţelor militare britanice, canadiene şi americane asupra obiectivelor militare libiene. Şi alte state s-au raliat misiunii militare, altele au acceptat să o sprijine politic (Germania, Polonia), altele au fost contra (Rusia). Au fost vizate în primul rînd sistemele radar şi de apărare antiaeriană, ca şi anihilarea aviaţiei libiene. Care deja făcea multe victime în rîndul populaţiei civile. După primele zile de revoltă, cînd rebelii anti-Gaddafi au cucerit mai multe oraşe şi se îndreptau spre Tripoli, forţele loiale lui Gaddafi, avînd concursul aviaţiei şi dispunînd de armament greu (tancuri, vehicule blindate, artilerie), au reuşit să recucerească terenul pierdut. Şi să ameninţe oraşul Benghazi, din estul Libiei, fieful opoziţiei şi al mişcării de rezistenţă ce se opune regimului autoritar al colonelului Muammar Gaddafi. La Benghazi s-a creat un Consiliu Naţional de Tranziţie, condus de un fost ministru al Justiţiei, Mustafa Abdel Jalil. Care a declarat deja Republica Libia, recunoscută de Franţa şi de Portugalia. Faptul că forţele aliate au un partener de dialog – au fost începute discuţii privind situaţia umanitară şi alte aspecte legate de perioada post-Gaddafi – ne îndreptăţeşte să credem că plecarea liderului libian a intrat pe un drum fără întoarcere. Nu intrăm în detaliile aspectelor militare – la televizor, copiii se pot distra de minune văzînd fel de fel de avioane, rachete, fregate sau submarine, să amintim că portavionul „De Gaulle“, mîndria flotei franceze, a venit şi el în zonă pentru a intra în luptă –, ci vom în