Aşa cum spiritele cu pasiune pentru logică sunt naturi despotice, fiindcă vor să prindă în scheme fixe curgerea unei lumi imprevizibile, tot aşa oamenii cu înclinaţie duhovnicească sunt firi lipsite de nerv estetic, deoarece cultivarea în exces a credinţei le micşorează apetitul pentru expresia fină.

Unde e multă credinţă acolo e puţină artă, aşa s-ar putea traduce maliţios discordia de principiu dintre viaţa trăită în duh de mîntuire şi viaţa petrecută în spirit artistic. Sfîntul Duh nu face casă bună cu talentul literar. Nu e vorba că l-ar exclude, dar pur şi simplu nu-l favorizează, la asta adăugîndu-se un detaliu de optică creştină: scrisul în varianta lui estetică se hrăneşte din imbolduri drăceşti, în măsura în care orice frumuseţe literară care tinde să atragă are ceva necurat în ea. E ca şi cum inspiraţia artistului vine dintr-o tensiune pe care numai fermentul diavolului o poate ridica la temperaturi creatoare. La drept vorbind, oricine scrie cu gîndul de a culege reacţii prielnice ştie că motivaţiile lui nu sunt defel caste.

Dimitrie Bejan e om al harului, deci un spirit rupt de condiţia zămislirii frumoase. A-i citi cărţile în canon estetic înseamnă a le supune unui tipar sub care ele nu pot încăpea. Esteticul îşi are rostul numai atunci cînd, pus în faţa unei ficţiuni narative, ţi se cere distanţă critică, adică simţ discriminator în prefirarea unei emoţii. Dar cînd în faţă ai mărturia macră a unei vieţi golite de ficţiune, atunci ochiul înarmat cu exigenţe de gust devine impropriu. În fond, orice calvar, atunci cînd e povestit în cuvinte banale, e inestetic şi respingător, şi nici un intelectual cu scaun la cap nu va găsi vreo plăcere ca, parcurgînd răsturnările unei vieţi distruse, să caute în ele motive de reverie vesperală. Atrocitatea, cînd e reală, te indispune, doar cea închipuită avînd virtutea de a te încărca cu entuziasm m