Dacă aş avea un prieten tînăr şi dacă el m-ar întreba ce este poezia, l-aş trimite să citească cartea Buchetul de platină de Viorel Mureşan (Editura Eikon, Cluj, 2010). Cărticica asta cu cele trei secţiuni ale ei („Numeşte muzica lucrurilor“, „Cartea arsă“ şi „33 de armonii mici“) este cu adevărat un curs scurt de poezie. Dar să o luăm mai încet. În primul rînd, cartea este construită ca un fagure de viespi, semisferic: începe cu 33 de rime pentru umbră şi se încheie cu 33 de rime mici. O adevărată armată de poeme mici fac roată în jurul miezului, ciclul Cartea arsă. Un posibil model, o posibilă machetă vie a poeziei lui Viorel Mureşan este „ochiul de muscă“ (sau ochiul compus). Acesta este un ansamblu de patru-opt mii de ochi mai mici. Toţi au vedere. Ochiul are forma unui diamant şlefuit, cu tot atîtea faţete. Privirea muştei (ca, de altfel, şi cea a albinei, şi cea a poetului) acoperă toate direcţiile deodată. Insecta asta vede 360 de grade în jurul ei, deodată. Inevitabil, însă, vederea e fragmentară. Toate fragmentele astea se unifică în encefal, în „unitatea centrală“, cum ar zice computeriştii. Imaginea unui obiect e mereu segmentată, iar asociaţiile de imagini trebuie că sînt absolut fabuloase. Şi lumea este fabuloasă şi foarte bogată. La fel ca în ochiul de muscă, şi în ochii poetului nostru, imprevizibil, toate se leagă, toate sînt în corespondenţă. În acest sens, aş spune că poetica lui Viorel Mureşan se situează în apropierea lui Ion Barbu, fiind una a „harfelor răsfirate“. Mişcarea imaginii e centrifugă. Lumea lui Viorel Mureşan are tendinţa de a se desface, de a se răsfira, de a se descompune mai degrabă decît de a coagula, de a se aduna, de a face unităţi mari de sens. Nu întîmplător, chiar în primul poem, revine obsesiv acest „eu priveam cu împrăştiaţii ochi“. Aceeaşi sugestie o dă chiar titlul cărţii. Buchetul e, pînă la urmă, o reprezentare