În comparaţie cu „barbarii“ poeziei de azi, primii „echinoxişti“ par nişte nobili de catifea, ceremonioşi, împalidaţi de aerul greu al bibliotecii, purtându-şi cu graţie (ne)liniştile şi tristeţile metafizice, de neomodernişti târzii. De altfel, eticheta de „manierism“ a fost repede cusută de critica literară pe manşeta impecabilă a redingotei lor poetice, brodate cu măiestrie şi rafinament de „modă veche“. Generaţia tânără nu-i prizează, nu se văd semne de emulaţie sau de admiraţie pentru lirica „manierată“, drapată pudic în faldurile dantelăriei livreşti. Dar, cum ştim cu toţii, literatura bună nu se devalorizează doar pentru că nu se (mai) află în trend-ul actualităţii. O dovedeşte şi recenta antologie a lui Adrian Popescu, Ieşirea în larg, publicată în Colecţia Poeţilor laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ de la Paralela 45.

Selecţia poemelor îi aparţine autorului, şi nu-i cunoaştem criteriile. De pildă, din Umbria debutului au rămas pe dinafară două „piese“ importante în definirea viziunii sale poetice: Nu striga şi Arsură (aceasta din urmă conţinând şi memorabilele versuri de „luminos ecou platonician“, citate de Ion Pop în postfaţă: „Odată am ştiut să zbor, odată,/ Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte“). Din punct de vedere cantitativ, supremaţia culegerii o deţine volumul Suburbiile cerului (1982), considerat de unii comentatori drept cel mai reuşit. Aşezarea ca uvertură a „poeziilor noi“, din 2010, atrage intenţionat atenţia asupra vârstei lirice de-acum, una elegiacă, de întâmpinare a bătrâneţii şi de întrezărire a morţii. Dar angoasele nu izbucnesc cu violenţă, lăsânduse surdinizate de blânde reverii marine şi de imaginarea sfârşitului ca „ieşire în larg“, într-o ultimă călătorie iniţiatică. Nici măcar scrâşnetul Apocalipsei nu produce tremur de spaimă, pentru că Adrian Popescu vesteşte, de fapt, Împărăţia Luminii. Stihurile în