Există ceva ambiguu în chimia personajului Adrian Severin. Parlamentarul care a solicitat hotărât evacuarea urgentă a hidrogenului din apa de la robinet, ministrul de Externe care a intoxicat opinia publică menţionând, în 1997, existenţa unei liste cu spionii din politică şi din presă, a reuşit, către sfârşitul anilor '90, să se reinventeze spectaculos, reconstruindu-şi, cu precădere în afara ţării şi în laboratoarele ideologice ale PSD, o carieră şi o imagine publică predominant pozitive, afectate doar de o singulară, însă extrem de toxică ieşire în decor - o incriminare gratuită şi iraţională a fals-presupuselor origini tătare ale preşedintelui Traian Băsescu.

Inexplicabil, dar periodic, Adrian Severin se defectează serios, uneori, aparent iremediabil, de parcă s-ar declanşa în interiorul său ceva ce-i scurtcircuitează sistemul. Relativ rar, însă inevitabil, politicianul calculat, politicos şi consistent în discurs a ieşit din funcţiune pentru câteva secvenţe, fiind înlocuit, pe rând, de către ignorantul semidoct, apoi de către agitatorul iresponsabil, apoi de către xenofobul absurd şi, în fine, recent, de către lacomul ieftin, inabil şi vanitos.

Ancheta jurnaliştilor de la The Sunday Times a pus în lumină nu doar un evident caz de trafic de influenţă, nu doar o imensă şi regretabilă diferenţă de practică şi de mentalitate politică între Europa şi România, ci, în ultimă instanţă, şi strania şi inegala dualitate caracteristică profilului europarlamentarului Adrian Severin. O carieră construită atent şi răbdător pe aparenţe abil asimilate a fost pur simplu devastată de izbucnirea îndelung amânată a unei esenţe alterate. Adrian Severin neretuşat s-a comportat, încă o dată, agresiv şi monstruos în obscuritate, respectiv stângaci şi îndărătnic în încurcătură.

În paralel, absenţa unor criterii de integritate eficiente în viaţa politică românească