Am urmărit cu interes zilele acestea evoluţia publică a cazului Severin. Nu m-a uimit în mod deosebit reacţia personală a parlamentarului lobbist, ba chiar, mărturisesc, nu am fost mai deloc surprinsă de ea. S-au mai văzut cazuri, la urma urmei. Dar o reacţie personală capătă semnificaţii în funcţie de contextul social, politic şi – s-o spunem pe şleau – moral în care este interpretată. Iar aici, spirala discuţiilor în jurul „demisiei ratate” mi-a dat o serioasă ocazie de a cădea pe gânduri.
Ar mai fi o ciudăţenie, pe care trebuie s-o punctez pentru că aşa e drept. Reacţia oficială a politicienilor români la această întâmplare din viaţa domnului Severin – şi din viaţa noastră naţională – m-a surprins, dar în sensul plăcut al cuvântului. Aşa cum nu mă aşteptam, reacţia conducerii PSD în acest caz a fost promptă de-a dreptul corectă, dacă nu de altceva, măcar de obrazul socialiştilor europeni. Iar reacţia „Puterii” a fost decent de critică, fără grosolănii gratuite de genul „na-vă, bă, parul din ochii voştri”. Deşi ar fi fost o bună ocazie, la urma urmei.
Nu, s-ar părea că problema nu e doar în stratul superficial al epidermei naţionale. Ci, din păcate, undeva mult mai adânc şi mai subliminal, îndrăznesc să spun.
La televiziunile româneşti, domnul Severin a apărut încă de duminică seara pentru a se justifica vehement, deşi cam subţire. Acesta este, fără îndoială, un drept inalienabil al domnului Severin. Subiectul n-a prea făcut însă, deşi am fi avut dreptul să ne aşteptăm la contrariu, mare brânză de rating. Altfel nu-mi explic reticenţa televiziunilor în a „organiza” ediţii speciale, breaking news-uri şi alte alea – în nota în care, de altfel, ne-au obişnuit, pe subiecte adeseori rizibile, dar nu şi pe acest subiect. Şi nici cheia relativistă moral în care s-a cam comentat subiectul, atunci când s-a comentat. Probabil – de fapt, cu siguranţă –
