„Copilul“ a venit din închisoare în martie 1976, eliberat mai devreme, condiţionat: trebuia să-şi facă armata pe care o refuzase cu tărie cît stătuse, ca străjer iehovist, în ghearele lui Ticu şi ale comunităţii străjeriste din sat.

Ca-n filmele sentimentale, el şi Mica s-au întîlnit, din pură întîmplare, pe peronul gării din Cluj: el, venind de la închisoarea din Braşov, ea, pregătindu-se să meargă la el, la penitenciar, doar, doar o s-o lase să-l vadă, pentru că ei „îi era tare dor de el”.

Era schimbat. Marcat de această călătorie în lumea subpămînteană şi mare a României. Şi ce putea fi o puşcărie românească de-atunci, dacă nu reprezentarea în mic a României celei mari, dar în variantă nocturnă. Trăise multe acolo, nu plăcute. Ştia să spele vasele mai bine ca înainte, să ţină furculiţa neapărat de coadă cînd o clăteşte şi alte asemenea inutilităţi. Nu vorbea prea mult despre asta, iar unele mărturisiri nu eram eu, atunci, pregătită să i le ascult. Iar P., care a avut un umor real, nu s-a scandalizat să mai aibă-n familie, pe lîngă Baciu, care făcuse puşcărie ca episcop greco-catolic în clandestinitate, încă un deţinut politic, tot din motive religioase, deşi altele.

La început, Tinu s-a lăsat în voia bucuriei de-a fi liber. Curînd însă i-a venit scadenţa de plată: ordinul de încorporare. Şi-abia atunci am aflat şi noi că a fost eliberat condiţionat, că promisese să meargă cuminte la armată. A venit la noi, înfricat, şi-n faţa groazei mele nemăsurate, P. i-a rezolvat, cu eficienţa lui de domn, problema: la încorporare, fratele meu, tapetat cu certificate şi internări, a fost respins ca inapt medical şi trimis cu iuţeală acasă.

E miraculos că ritmul lui interior i-a dictat apoi pas cu pas ce să facă, iar realitatea – adică Mica, mătuşa Marta şi, de nevoie, şi eu – i s-a supus. Nu trecuse nici o lună de la povestea cu încorporarea şi comi