A susţine că poezia Anei Blandiana ar ilustra, aşa cum s-a afirmat, o poziţie a spiritului pur în relaţiile sale antagonice cu lumea fenomenală cred că ar fi o exagerare.

Oricît se străduieşte acesta în unele texte a se detaşa, a se articula cu o severitate caracteristică a dicţiunii, avem a face aici cu o mixtură între spirit şi materie, cu o plasmă în care poeta îşi poate înscrie mai convenabil confesiunile. Între postura spiritualilor şi cea a hileticilor, spre a apela la conceptele gnostice, se află o zonă intermediară, spiritual-materială, extrem de rodnică pentru inspiraţie deoarece reflectă inadaptarea la sine a fiinţei, punerea ei în problemă. Incapabil de o identificare cu extazul dar şi respingînd tentaţia unei culturi provocatoare a derizoriului, eul poetic în discuţie înregistrează această substanţă ambiguă, vîscoasă ce riscă a-l sufoca: „Orizonturile înfăşurate de jur împrejur / Ca nişte bandaje / Pansîndu-mi rănile strîns/ Ca să nu sîngereze. Dincolo de ele, straturile vrajbei, neclare, neguri/ Învelind totul cum atmosfera înveleşte pămîntul. // Gloata scurgîndu-se pe lîngă mine / Îmi mîngîie plină de curiozitate rănile,/ Mi le infectează, / Umple cu ură toate golurile, toate orificiile – / Urechile, nările, gura – / Nu mai aud, nu mai vorbesc, mă sufoc” (Atmosferă). Întrucît „natura are oroare de vid”, libertăţii îi ia locul o frămîntare a înfăţişărilor vieţii: „Brazi deveniţi tîrîtori în vîntul puternic”, „Văi aproape obscene, întunecate şi umede”, „Fiare flămînde şi jalnice”. „Spaima” voluptuoasă pe care o încearcă poeta are un dublu substrat, abstract şi totodată senzorial, precum un joc de-a v-aţi ascunselea. Ideea ar dori să desferece misterul care e prin natura sa indecriptabil, îngăduind însă o destindere, un fior al acestei cinegetici intelectuale care poate captiva: „În aşteptare, confundînd fiorii, / Spaima se-amestecă plăcut cu ta