În 2005 la 30 mai am primit de la criticul clujean o scrisoare pe care abia acum o fac publică, necerându-i îngăduinţa, ca şi cum viaţa s-ar fi prefăcut într-o istorie care ne interesează pe toţi.

Iată rândurile lui Ion Vartic, ordonate, caligrafic scrise, cum nu am mai întâlnit până azi la nimeni:

Dragă domnule Constantin Ţoiu:

Mulţumesc pentru Memorii şi pentru dedicaţie, mulţumesc şi pentru rândurile Dvs. despre eseu din România literară.

Iniţial titlul era „Petru Dumitriu şi «negrii» lui“… dar văzând ce lungă iese partea cu Vinea, am renunţat, la aceea cu Henriette-Yvonne Stahl. Aici urmează să introduc pasajele Dvs. de mare proză despre insolita pereche (scoase din Opera magna). Excepţională mi se pare şi observaţia dvs. despre „păcatul” lui P.D., acela „că se căieşte uşor”, cu respectul estetic – justificat – pe care i-l faceţi. Pot să vă spun cum se numeşte micul Dvs. pamflet: are titlul Incomparabilul, şi a apărut în G. Lit., nr. 44, din 31 octombrie 1957, la rubrica Note (pagina 6, dacă e să duc pedanteria pînâ la capăt). Tot la relaţia dintre P. Dumitriu şi H.Y. St., nu poate fi uitată povestea cu Belu şi, apoi, cu „boieroaica” la catafalc! ( Memoriile... se citesc pe nerăsuflate!)

Mă bucur că Dvs. confirmaţi faptul că P.D. „a cunoscut multe poveşti şi relatări auzite în întâlniri amicale”; probabil că Vinea i-a povestit şi istorii auzite de el de la Jurgea-Negrileşti (într- adevăr, extraordinare amintiri!). E posibil oare ca şi Dumitriu să-l fi cunoscut pe Jurgea? Oricum mărturia Dvs. trebuie să-l introducă în textul meu (o aveam extrasă, dar am uitat).

Apropo: scriindu-i lui Ierunca, Steinhardt îi atrage atenţia că Bunghez, personajul din Galeria... ar fi, măcar parţial, Petru Dumitriu. Într-adevăr, aşa pare: „înaltul, trufaşul Bunghez”, despre care, destul de încifrat, spuneţi că e tipul care „va săvâr