Spaţiul unei rumori pe care tout le monde la connaît sans la connaître se redeschide în cotidianul românesc prin declaraţia domnului Kelemen Hunor (preluată de Agerpres în data de 4 martie) referitoare la Legea minorităţilor, care, conform protocolului de guvernare, ar trebui să fie adoptată în primăvara anului 2011. În aceste condiţii, am impresia că articolele „Românii cu românii, ungurii cu ungurii“ de Iulia Popovici, „UDMR – bastion al păcii e!“ de Bedros Horasangian şi „Alteritatea lingvistică în umbra întrebărilor deschise“ de Erika-Maria Todor din Observator cultural (numerele 565, din 4 martie şi 566, din 10 martie) prefaţează, desigur, de pe poziţii şi din unghiuri diferite, o nouă situaţie conflictuală legată de afişarea frontierelor etnice în terenul transilvan. Pasiunile segregaţioniste cunosc, din cînd în cînd, creşteri exponenţiale şi generează crize pe care competenţele culturale ale Statului nostru, insuficiente, sînt incapabile să le evite sau să le gestioneze. Ca de obicei, preferăm să nu vorbim despre lucruri dureroase sau care ar putea răni orgolii. Evităm să „punem paie pe foc“, ignorînd faptul că, uneori, este bine să ardem pînă la capăt lucrurile care ne-au făcut să trăim rău şi, de ce nu?, să reînvăţăm să trăim. Eventual, împreună. Şi remarca mea nu este fără trimitere practică: într-o Europă tot mai hibridă, cotidianul actorilor din spaţiul transilvan se organizează, încă, în termenii opoziţiei „noi“ – „ei“, o opoziţie care marchează practicile culturale la nivelul principalelor instituţii de identificare: familie, şcoală, biserică, partide politice, instituţii artistice. În orizontul înfruntărilor reciproce Un exemplu al ipostazierii acestei opoziţii îl constituie reperele axiologice „noi, românii, stăpîni de fapt“ şi „noi, maghiarii, stăpîni de drept“, repere practic echivalente, după cum vom vedea, din perspectiva mecanismelor subtera