Oraşul e în continuare plin de gropi şi de proşti care dau în ele. Adevărat şi, din fericire, incomplet.

Oamenii tineri cu idei au o singură garanţie: scepticismul celorlalţi. Frăgezimea lor e cusur, capacitatea de-a se inflama în marginea unui gând ascunde şubrezenii pe care nimeni nu le explică, dar toată lumea le presimte. Tinerii cu idei vor să oxigeneze spaţiul din jur şi să adauge o vertebră-două unui organism care are nevoie de ele, dar se teme s-o recunoască. Numai că iniţiativele trebuie testate mai întâi prin ciocnirea de zidul suspiciunii sau al neîncrederii. Şi oricum, nu poţi să fii tânăr, isteţ şi frumos fără să ascunzi niscai beteşuguri. Nu poţi să-ţi trăieşti ideile fără ca pericolul asfixierii să te viziteze sub o formă sau alta: invidie, ranchiună, circumspecţie. Dacă nu e nici calitate, nici defect (şi nu e), tinereţea ar trebui măcar să joace mai degrabă rolul aripii decât pe al ghiulelei legate de gleznă. Însă de multe ori elementele care reglementează raporturile dintre oameni - vârstă, ierarhie, valori, experienţă, chimism personal sau lipsa lui - modifică traiectoriile fireşti. Aşa se face că, în loc de sprijin, apar sforării obstrucţioniste, comportamente castratoare sau reflexe de şef deprins să domine strangulând.

Alexandra Rusu are, pe lângă tinereţea, isteţimea şi frumuseţea amintite anterior, o pasiune reconfortantă pentru literatură. E un om care citeşte mult şi scrie plastic (lipsindu-i doar ritmicitatea care impune de obicei o semnătură). Fără pompozităţi sterile, fără fraze inutil-luxuriante, fără blindajul savant al citatelor. În schimb, cu un ochi mereu proaspăt şi cu sprinteneala de condei a celor talentaţi. Încă n-am citit un text al ei care să nu-mi placă şi din care să nu rămân cu ceva. Şi încă nu mi-am dat seama de ce un om cu un asemenea potenţial nu are deja două-trei rubrici de ziar. Poate din sfioşenie, po