Expresia face loc, în lumea lui Caragiale, unei precauţii inutile, fiindcă prea puţini sunt cei care să rişte neatârnarea de hatârurile te miri cui. Unul este – şi o plăteşte! – Cănuţă.

I-ar putea sta alături, din tipurile lui Creangă, Popa Duhu. Amândoi sunt oameni liberi. Cănuţă e mai rudimentar, părând doar urmărit de un gând de scăpare, oriunde s-ar fixa, pe când popa are de-a dreptul o metodă a incomodării. Nici o promisiune nu le ia plăcerea, periculoasă, de-a face cum cred. Pe Cănuţă încearcă bunica să-l aducă în zăgazurile lumii pe care o refuză, fără să-i poată, în vreun fel, îndrepta un destin făcut din secvenţe scurte: „Tot aşa şi iar aşa, pentru nimicuri, a schimbat Cănuţă mulţi stăpâni. (...) Multe şi de toate a-ncercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată cârpi de azi pe mâine. A făcut, fiindcă şi el era român, a făcut şi politică: a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în ajunul venirii ei la putere, şi s-a alipit totdeauna de guvern, care-n definitiv nu era aşa de vinovat, cu câteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa.” Viaţa lui e o sumă de situaţii banale, de şanse, vorba vine, care i se oferă să se facă om ca toţi oamenii. Le îndepărtează, fireşte, pe toate şi până şi-n ducerea lui la cele veşnice învinge neaşezarea.

Nici Popa Duhu n-are locul lui sub soare. „Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la monăstirea şi în Târgul-Neamţului profesor”. Mai curând decât anapoda în fapte, precum Cănuţă, preotul e nestăpânit la cuvinte. Ochiul lui nu ştie să se închidă după nevoie, iar gura nu cunoaşte istov. Mai degrabă un ecou al părerilor din popor despre cinul lui, un soi de Ştefan Apetrei în sutană, Popa Duhu e mai mult învăţătorul de oameni înarmat cu un bun-simţ ager, decât robul ierarhiilor şi-al canoanelor. Că opţiunea lui nu-l pricopseşte, se-nţelege. Însă nu