Scrisorile din mica mea latinitate vorbesc în esenţă despre trei lucruri: despre latinitate; despre latinitate ca parte simultană a Antichităţii şi a actualităţii noastre, adică a prezentului; despre întemeierea culturii. Ceea ce vreau să adaug acum, în al patrulea rînd, este că autorul a vrut să vorbească, în fiecare pagină a acestei cărţi, şi despre experienţa clasică prin care el însuşi a trecut şi prin care orice tînăr de azi poate trece, repetînd-o şi îmbogăţind-o în contexte noi, care, departe de a o arăta ca inutilă şi anacronică, îi întăresc şi dovedesc în continuare valabilitatea. Or, tocmai latinitatea, prin contactul pe care ţi-l oferă, din adolescenţă pînă în amurg, cu limba şi cu valorile ei mental-spirituale şi atitudinale, îţi deschide, şi ea, larg drumul spre a te cunoaşte pe tine însuţi. Aceasta a fost esenţa idealului formativ-educativ clasic: autocunoaşterea, prin intermediul celorlalţi, începînd cu primii în ordine şi cronologică, şi axiologică. De aceea, orice fel de cultură modernă, la parametrii ei cei mai înalţi şi în forma sa cea mai generalizată, este şi una esenţialmente clasică, întrucît s-a format treptat, s-a regăsit pe sine şi s-a stimulat ambiţios prin experienţa culturală a celorlalţi. A întemeietorilor. Cartea pe care am scris-o, în principal adunîndu-mi vechi şi noi contribuţii risipite publicistic, şi-a propus să vă dezvăluie această experienţă clasică, luînd ca reper tutelar latinitatea. Conştienţi fiind, însă, cu toţii, şi eu ca şi dumneavoastră, de uriaşul debit al latinităţii faţă de elenitate – un debit recunoscut şi clamat în multe rînduri şi în această carte. Autorul crede în următoareleadevăruri cardinale, care pulsează înapoia fiecărei pagini din carte: 1) Cele mai importante, dacă nu cumva chiar toate momentele semnificative ale evoluţiei culturii româneşti, din zorii ei pînă în apusul modernităţii, poartă amprenta form