Convenienţele sociale te obligă deseori să ascunzi adevărul sau, în cel mai bun caz, să-l cosmetizezi. Nefăcând-o, te autoexcluzi din societate. Un simplu exerciţiu de sinceritate cu noi înşine e suficient pentru a recunoaşte asta. În taină, bun înţeles.
Poate că monahii sunt singurii care îşi mai permit să nu mintă, într-o lume a minciunii vitale şi a adevărului multiplu. În rest, ne minţim între noi continuu -pe stradă, la şcoală, la serviciu, la televizor, acasă. Minţim cu privirea, cu vorba, cu fapta. Cu naturaleţe sau cu stângăcie. Cu disperare sau cu detaşare.
Dar, în mod paradoxal, românii nu se mint pe ei înşişi, chiar dacă se mint unul pe celălalt. În taină, cum spuneam, nu puţini sunt aceia care stau cu lumina aprinsă la etajul propriei conştiinţe. Referindu-se la cei din jurul lor, „conştienţii" vorbesc impersonal despre cusururi, orgolii, metehne, nepăsare, desolidarizare şi multe altele. Ei se autocondamnă prin intermediul celorlalţi. Se lasă corigenţi la examenul propriei conştiinţe. Dar numai ei o ştiu. La urma urmei, e omeneşte...
Cam aşa procedează şi „pedagogii publici" ai vremurilor noastre. Lucrul de căpătâi este că ei înşişi sunt un produs al societăţii care le cauzează angoase. E limpede că greşelile lor sunt în consonanţă cu ale noastre, ale oamenilor obişnuiţi. Dar „a demonta fără a pune nimic în loc" este mottoul zilei.
Acum stăm alături de istorie şi ne ocupăm de mărunţişuri - divorţuri mondene, şpăgi mărunte, personulităţi politice, fapt divers. Pierdem trenuri după trenuri certându-ne în mijlocul peronului. Încotro vrem să ne îndreptăm? Cu cine e mai bine să pornim la drum? Dumnezeu ştie...
Problema noastră este de natură psihologică. Suntem dispuşi să ne recunoaştem neputinţele -şi chiar să le amplificăm -, dar de aici încolo nu mai facem nimic. Exersăm autoflagelarea colectivă. Ne credem bolnavi i
