Joi 17 martie, a încetat din viaţă profesorul Romul Munteanu. Ar fi împlinit, doar o zi mai târziu, 85 de ani. Asistent al lui D. Popovici la Cluj, a început, după modelul acestuia, cu lucrări consacrate Şcolii Ardelene şi Epocii Luminilor, într-un spirit comparatist care va rămâne caracteristica operei sale critice până la sfârşit.

Două lucruri sunt de observat în legătură cu această operă, întinderea şi varietatea cunoştinţelor, pe de o parte, aspectul cultural al criticii, pe de alta, interesată mai puţin de originalitatea ideilor decât de circulaţia lor. Perioada clujeană şi-a pus amprenta pe modul lui Romul Munteanu de a trata literatura, chiar dacă cele dintâi cărţi publicate sunt de după stabilirea în Capitală. Perspectiva a fost aproape mereu aceea europeană, indiferent că era vorba de noul roman francez sau de teatrul absurdului. În această perspectivă, Romul Munteanu a tratat atât literatura română în totul, cât şi opere aparţinând unui gen sau altuia. În materie de comparatism, Romul Munteanu a fost la noi un precursor, înaintea lui Adrian Marino şi Paul Cornea. A aparţinut unei generaţii care a încercat să se sustragă rigorilor sociologismului vulgar referindu-se la contextul social-politic prin examinarea unui spaţiu cultural nelimitat la acela românesc. Criticii cu doar câţiva ani mai tineri vor proceda altfel: îşi vor astupa urechile la cântecul de sirenă al sociologismului vulgar dedicându-se esteticului.

Ca profesor, Romul Munteanu nu şi-a descoperit de la început formula proprie. Detaşat, între 1957 şi 1961, la Institutul de Romanistică din Leipzig, n-a predat seriei mele nici o singură oră. Deoarece şi-a publicat prima carte abia în 1962, n-avusesem cum să auzim de el nici în afara mediului academic. Primele informaţii mi-au parvenit prin proprii mei studenţi din seria, îmi amintesc bine, 1966, fiindcă a fost una excepţională