Este sau va fi „România în eternitate”? Mă întreb uneori de ce ne tot frămîntăm - şi încă din vremea tinereţii lui Eliade şi Cioran, dacă nu de mai înainte – cu asemenea probleme. Nu-i asta tocmai – insistenţa cu care le întoarcem periodic pe toate feţele – dovada cea mai bună că e ceva în neregulă cu „eternitatea” noastră, pentru a spune astfel?
Un organism sănătos nu e sâcâit de obsesia bolii; mai mult, el n-are nici măcar conştiinţa sănătăţii: funcţionează bine şi asta îi este îndeajuns. Dar faptul că, deodată, începe să-l preocupe prea mult sănătatea e primul semn prevestitor al bolii... Totuşi „a nu fi în eternitate” nu e o boală; e mai curând starea firească deopotrivă a oamenilor şi a stelelor. Obsesia însă de a nu fi e numai a oamenilor şi abia ea e maladivă.
Întrebarea îngrijorată în aceste cazuri este de fapt: avem oare un loc asigurat într-o „vitrină” esenţială şi indispensabilă a „muzeului imaginar” al omenirii, fie ea cât de modestă, numai să fie indispensabilă? La fel cum, vizitând un mare oraş turistic, cel mai grăbit ghid nu poate ocoli anumite trasee, tot astfel am dori să ştim dacă, când e „vizitată” omenirea, am putea fi omişi. Asta înseamnă „România în eternitate”, cred: să nu poţi fi ocolit de un ghidaj sumar prin istoria şi cultura universală.
Răspunsul îl ştim cu toţii: Nu, nu suntem o destinaţie obligatorie. Nu suntem pe traseul principal. Nu are rost nici să ne minţim, nici mai ales să inventăm ghizi duşmănoşi care, în chip ticălos, i-ar abate, chipurile, pe turişti pe alte trasee, privându-i de indispensabile frumuseţi. Desigur, într-un ghid turistic pretenţios şi cu multe detalii – bun pentru rafinaţi – vom intra, aşa cum vor intra şi mulţi alţii. Dar asta nu e intrare în „eternitate”, ci în arheologie.
Luaţi istoria şi puneţi între paranteze istoria românilor: Cruciadele s-ar fi făcut oricum şi fără noi.
