România pare o agenţie de publicitate care produce în fiecare zi reclame ce promit o viaţă mai bună.

Când văd la televizor reclama McDonald's, în care o tânără pereche îşi dispută un McWrap, simt că o măciucă mă loveşte în moalele capului. Este depresia. Asta în ciuda promisiunii din finalului spotului: „Încă un motiv de optimism de la McDonald's". Aşadar, McDonald's îmi promite că dacă voi mânca un wrap voi fi optimist. Dacă voi mânca doi, oare voi fi beat de optimism sau mai aproape de un cancer la stomac?

Starea asta de depresie, provocată de reclame de genul celei de la McDonald's, nu este un moft. Trăiesc din nou suspiciunea că sunt minţit. Altă companie, care îşi ambalează brandul cu promisiuni, încearcă să mă îmbrobodească cu o emoţie (optimismul) numai ca să-i cumpăr o bucată de carne prăjită şi tăiată mărunt, înfăşurată într-un aluat. (La rândul său, Coca-Cola promite fericirea.)

Ştiu foarte bine că nu sunt consumatorul vizat de spotul McDonald's. Nu fac parte din target. Dar aş vrea să fiu şi eu mângâiat de optimism, puţin, puţin de tot, numai dacă aş muşca o dată dintr-un wrap. Înţeleg foarte bine că promisiunile fac parte din arsenalul de marketing al companiilor, promisiuni care creează percepţii şi sunt menite să-i seducă pe consumatori, să-i manipuleze şi să-i vrăjească... Numai ca oamenii să „pună botul", să scoată banii din buzunar şi să cumpere. M-am săturat de aceste promisiuni artificiale, fabricate în departamentele de marketing şi care n-au nicio acoperire în viaţă! România este plină de promisiuni: promisiunile politicienilor, ale primarilor, ale patronilor, ale miniştrilor... Toată lumea promite! De parcă România este o agenţie de publicitate care produce în fiecare zi reclame ce promit o viaţă mai bună („Să trăiţi bine!"), ieşirea din criză (Emil Boc), corăbii cu vâsle pe Dâmboviţa ca să-i plimbe pe turiştii străini (atr