Un El şi o Ea sunt căsătoriţi de câţiva ani. Ea se simte geloasă; „Dacă El nu mă iubeşte, dacă mă va părăsi pentru altă femeie? Da, ceva e-n neregulă cu el, nu vine la timp acasă, nu mă îmbrăţişează aşa cum mi-aş dori”, spune femeia. El, la rândul lui, se gândeşte că „ea nu mă iubeşte, nu cred că mă poate iubi. Cred că o interesează doar banii mei; uite, ea e inteligentă şi frumoasă, eu sunt urât, am făcut şi burtă, nu, categoric, cred că nu are motive să mă iubească”! Acest cuplu este unul real, iar afirmaţiile lor sunt la fel de reale. Sunt căsătoriţi, dar fiecare se îndoieşte de dragostea celuilalt. Fiecare crede că „nu poate fi iubit” şi sufletul suferă! Frumuseţea şi inteligenţa ei n-o ajută prea mult în restabilirea credinţei „nu pot fi iubită”, iar banii lui îi sunt cu atât mai puţin de folos în acest sens. Amândoi trăiesc chinul geloziei, al îndoielii, al fricii de a fi părăsiţi. Căsătoria n-a izbutit să vindece sufletele şi minţile acestor tineri, a căror dramă are rădăcini adânci în tiparul mental „nu cred că mă poţi iubi, nu merit să fiu iubit, ceva nu-i bun, nu-i în regulă cu mine”!

Percepţia „nu cred că mă iubeşti” este una universală, prezentă în toate fiinţele, manifestă la noi toţi, dar în grade şi-n intensităţi diferite şi în forme la fel de diferite. Pentru unii, tiparul născut din credinţa „nu mă iubeşti, nu merit, nu se poate/nu cred să pot fi iubit” se arată în întreaga sa splendoare neagră în relaţia cu sexul opus, ca şi în cazul cuplului amintit mai înainte. Pentru alţii, tiparul se arată în relaţiile cu persoane de acelaşi sex sau în alte forme. Atunci când tiparul „nu cred în dragostea ta” a acumulat energie, a şi devenit program subconştient, iar programele ne atrag în relaţii şi-n situaţii de viaţă, care vor confirma credinţa noastră fundamentală, şi anume aceea că „nu avem motive să credem în iubirea cuiva”. Chiar şi atunci când